10 ani de la primele emotii...

Primul proiect, asa cum arata lista de filme regizate de mine, din partea dreapta, se numeste "Urmarirea". Bunul simt nu ma lasa sa numesc proiectul cu acest titlu, un proiect de film. Nu arata a cinema, nu arata a film de asemenea. Cred ca e in lista mea de proiecte pentru ca a fost primul proiect de film pe care numai un pasionat ca mine l-ar fi putut lua atat de mult in serios. Astfel, luna aceasta se implinesc 10 ani de la primul meu proiect de film pe care l-am luat atat de in serios incat azi ii pot dedica o pagina aniversara pe blog.

Proiectul are si o poveste in spate, bineinteles din care drama n-are cum sa lipseasca. Insa Woody Allen spune ca drama + timp = comedie.

Ideea proiectului s-a nascut in mai, acum 10 ani. Arata cu totul altfel fata de ceea ce se poate vedea in... imagini. Nu mai imi aduc aminte firul povestii insa era clar o drama si nu ceea ce cu greu se poate numi film de actiune , proiectul "Urmarirea". Scenariul acela exista deoarece citisem despre TIFF pentru adolescentii pasionati de film, in revista Cinemagia de atunci, al carui cititor, pasionat ii eram si intreaga viata ii dedicam. Serios acum, tot universul meu se invartea in jurul revistei Cinemagia. Pot spune cu recunostinta ca tot ceea ce sunt acum cinematografic datorez revistei Cinemagia si redactorilor de atunci! Si deci, pentru TIFF, cu spor la a scrie un scenariu de film. Il puteam numi scenariu de film. Nu stiam ca exista reguli clare de respectat cand vine vorba de scenarii de film, ca exista o intreaga sectie de scenaristica intr-o facultate despre care nu ii stiam existenta si care purta numele UNATC. Eram cam incuiat. Incuiatul de mine a realizat cu tristete ca parintii nici nu doreau sa auda de un asemenea gand de-al meu de a ajunge in capatul celalalt al tarii, printre straini care sa rada de mine si de visul meu. Bineinteles, principalul motiv pentru care dorinta mea de a participa la TIFF nici nu exista pentru ei era lipsa fondurilor financiare. Cu tristete a trebuit sa renunt la acel scenariu dar in mod ciudat, faptul de a renunta la idee a nascut si mai mult ambitie in interiorul meu. Nu era o ambitie adolescentina care sa doreasca sa zdrobeasca cuvantul parintesc insa era o ambitie ce se razboia impotriva mea si a incapacitatii mele de a contrui in jurul meu parghiile necesare indeplinirii obiectivelor intru realizarea visului. Eram in razboi cu mine. Atunci se termina clasa a 9-a si spre bucuria mea, nu exista nicio corigenta in dreptul numelui meu in catalog desi cazusera pe capete in clasa mea. Mai bine de jumatate de clara la matematica si trei sferturi la fizica. Pe cat de mult ma ingrozise acel moment pe atat de mult ma bucuram ca pastrasem tocilarul din scoala generala in interior sau macar putin din el, cat sa traversez raul. Si ce mai rau... Prietenul meu cel mai bun, Dragos, picase si el la matematica pe primul semestru. Imi paruse atata de rau pentru el ca imi dedicasem toata energia in timpul celui de-al doilea semetru, pentru a-l ajuta intru realizarea glorioasei medii de 6. Prietenia dintre noi doi devenise si mai puternica astfel pentru ca intradevar, reusise sa faca un 5 ca medie generala si intrase si el in clubul foarte mic ca numar de membri, al celor de au trecut in clasa a 10-a fara nicio materie pierduta pe drum. Prezentat astfel, sfarsitul de an scolar ma ajutase sa ies din depresia mea si incapacitatea de a ma pune pe picioare cinematografic. In scurt timp, aflase si el prin ce treceam. N-am vrut sa fac drama mea prea importanta insa. Nu mi-a placut niciodata asta! Geniul din cartier, Vlad, care se intampla sa-mi fie si foarte bun prieten atunci, ma intiase intr-ale animatiilor 3D pe computer astfel ca nevoia de a crea imagini filmate mi-o satisfaceam creand mici cadre animate pe care le randam frame cu frame si care chinuiau la maximum placa de memorie a primului meu computer. Reusisem atat de multe mici experimente si atat de multe esecuri. Ma simteam un om de stiinta, in laboratorul lui, dand viata obiectelor. Vlad: la varsta de 10 ani putea sa rezolve ecuatii de matematica de clasa a 8-a si intelegea programare. Eu intelesesem doar cum sa leg framurile astfel incat acestea sa creeze imagini miscatoare. Acesta fusese aportul meu adus atunci micului Club de Animatori 3D format din trei membri; eu, Dragos si geniul de cartier, Vlad care venea cu toate lectiile facute, avea cateo solutie pentru orice problema iscata si nimic nu era imposibil pentru el. In scurt timp, am simtit ca experimentele nu erau suficiente. Realizasem ca aveam nevoie de POVESTE. M-am intors la ideea scenariului creat in luna mai, in incercarea de a gasi o legatura intre animatiile 3D si acesta. Nu am putut lua nimic de acolo afara de o plimbare in parc pe care am transformat-o intr-o urmarire deci... un scenariu. Astfel ca l-am anunat pe Dragos cu privrie la intentia de a filma primul proiect de film care sa aiba o poveste si care sa combine tehnologia 3D; Dragos era esential in realizarea proiectului pentru ca el avea aparatul de facut fotografii care si filma si care fusese folosit la diferitele experimente vizuale pe care le-am tot facut in acea vara.  Eu eram si producatorul asa ca planul era clar: la 6 dimineata, intalnire la intrarea parc - eu, Vlad si Dragos. Insa la 6 dimineata eram doar eu si Dragos pentru realizarea proiectului. Vlad dormea dus. Bineinteles ca nu l-am putut lua din pat la ora aia. Dupa indelungi parlamentari si frustari, eu si Dragos ne-am decis sa ne ducem singuri in parc sa filmam grozavia. In mica noastra echipa de filmare de doi oameni, Dragos decisese sa ia rolul celui care aminteste secunda de secunda cat de grava e situatia si de drama momentului. Dar... pe buna dreptate; fara personajul lui Vlad, povestea nu mai avea nicio logica. Eram prea incapatanat sa ma intorc acasa fara cateva imagini filmate asa ca l-am convins sa mergem mai departe cu proiectul si sa filmam fix ce apucam; urma sa improvizam, sa contruim scenariul din mers. Eram un bun orator intru mentinerea entuziasmului in echipa si tot ce avem de facut era sa continui sa-i vorbesc lui Dragos despre puterea de a reusi si... distractia de avea sa ne urmareasca in realizarea proiectului. Si asa a fost. Nu il vazusem niciodata pana in acel punct sa rada cu atat de multa pofta in timp ce filmam grozavia. Desi luasem in serios proiectul, poate prea in serios, reusisem sa-mi dau voie si mie sa rad cand nu ne iesea vreo dubla. Erau momente cand Dragos se tavalea pe jos de ras insa eu nu puteam sa schitez nici macar un zambet; existau defecte in luarea incadraturii sau in felul in care jucam eu personajul. Cand m-a vazut pe mine atat de serios si implicat, a inceput si Dragos sa vina cu idei. Astfel, a intrat in proiect Bogdan. Bogdan era pasionat de masini, razboi si multe alte subiecte. Bogdan stia tot ce se putea stii despre tot. De fiecare data cand ieseam afara si eram doar eu si el, faceam ture de cartier in timp ce el imi povestea despre grozaviile tehnologice de abia aveau loc pe pamant, cum functionau diviziile militare in seclul XIX, ce lungime are ecuatorul, distanta de la pamant la soare sau ce se intampla cu oxigenul dupa ce ajunge in sange si, fara sa exagerez cu nimic, tipul stia replici pe derost, dialoguri intregi, din filme, cu miile. Eu nu ma uitam la asa multe filme in perioada aia astfel ca ajunsesem sa cunosc replici (faimoase sau nu) din filme pe care nu le vazusem, pe derost, datorita lui. Imi aduc aminte ca eram foarte impresionat si in acelsi timp intimidat de toate aceste cunostinte pe care tipul le detinea. Nici nu-mi permiteam sa ma compar cu el ca altfel as fi intrat in depresii. Pentru noi insa, era necesar si suficient doar faptul ca era pasionat de razboi, asta facea implicarea sa in proiect mai mult ca necesara deoarece detinea un numar impresionant de arme, de jucarie, de marime naturala care puteau fi ansamblate si de dezansamblate. Fix ceea ce scenariul, scris pe genunchi in timpul filmarilor, avea nevoie. Bogdan stia la randul sau de pasiunea mea pentru filme asa ca nu mi-a fost greu sa-l conving sa iasa din casa pentru unul din cele mai mari proiecte de film filmate in cartierul nostru vreodata. Si intradevar, alegerea a fost cat se poate de potrivita; era implicat, venea cu idei, isi juca personajul. Pe masura ce inaintam in filmari, eram cu totii din ce in ce mai implicati si nimeni nu-si mai permitea sa faca o afacere distractiva din dublele posnase ci o luam de la capat cu pasiune si devotament pentru proiect. Nu mai stiu cate ore am petrecut in parc in acea zi dar cred ca am plecat pe la apus de acolo, din parc; locatie pe care avem s-o folosesc in alte 3 scenarii scrise de mine, si implicit, in filmul "Narcotice".  

Toata luna septembrie am randand, frame cu frame, cadrele filmate. Aveam si un job, la McDonald's. Lasam calculatorul sa randeze cat eram la job (4 sau 6 ore). Cand ma intorceam, treaba nu era terminata, bineinteles insa nu puteam decat sa ma bucur de faptul ca procesorul era inca in viata. Acum, dupa atata timp, pot intelege cat de slab era calculatorul insa nu pot intelege cum de a rezistat acelui test de randare extrem de solicitant. Planul de montaj era in totalitate realizat de mine. Dupa ani de studiat procesul de editare ( si nu numai) realizez ca instinctiul ma trimisese in directia cea mai buna, cea urmata de profesionisti azi, in realizarea montajului. Nu in totalitate dar am fost destul de aproape. Ceea ce a dus la finalizarea proiectului in bune conditii. Ce vremuri glorioase. Spre finalul lunii septembrie aveam sa termin proiectul cu totul. Stiam ca nu era cine stie ce film dar era primul meu film, primul meu pas spre indeplinirea visului. Primele lacrimi de bucurie. Peste zece ani, voi scrie despre...
to be continued...

Urmarirea: http://www.cinemagia.ro/trailer/urmarirea-1758/

!nu imi apartin drepturile de autor asupra muzicii folosite. Imi cer scuze! Promisiune: las pe orice pasionat de film, la inceput de drum, sa foloseasca ce doreste din viitoarele si trecutele mele proiecte film!

Ca sa nu risc sa ma aflu in postura de a fi scris totul despre nimic, pun aici imaginea cu regizorul meu favorit.