Contact

Contact
Alexandru Zepciuc
ilustra.films@yahoo.com
!This blog is using cookies !




Jurnalul proiectelor Decizie, After School, Piscu - Glasul Frumosului.

sâmbătă, 4 octombrie 2014

Prima mea călătorie în timp

Dacă mi-ar fi spus cineva cu trei săptămîni înainte de plecare că am să zbor pentru prima oară cu avionul și că o să locuiesc în Anglia... m-aș fi uitat precum priveau încuiații magia, în "Harry Potter". Dar... ar fi avut dreptate!

Este sora mea Florina căreia trebuie să-i mulțumesc pentru sprijinul primit întru realizarea acestei peripeții și bineînteles Domnului. Fără de care nimic nu este posibil. Îi sunt pe deplin recunoscător.

Ocly
Jin Jin
Acum locuiesc într-un cartier englezesc, unde toate casele arată lafel, împreuna cu doi colegi englezi, unul fotograf ce cochetează cu cinemaul (pot să recunosc, cu obraz roșu, a văzut mai multe filme ca mine) iar celălalt, student la facultatea de mecanică. Aceștia au fiecare cîte-o minunată pisică; Ocly și Jin Jin. Există un mit cum că pisica sau cîinele sau chiar și broasca țestoasă, drăguțele animăluțe ajung să semene cu stăpînul lor (sau invers :P, stăpînii ajung să semene cu ele), cea mai nostimă reprezentare a acestui mit se poate întîlni într-o secvență de început a filmului de animație 101 Dalmațieni. Dar aici e învers - Jin Jin seamană cu stăpînul lui Ocly și viceversa.

Sensul de mers al mașinilor este inversat. Iar volanul se află pe partea dreaptă. Prima mea călătorie cu bicicleta în oraș a fost destul de înfricosătoare și asta pentru că obișnuiesc să merg cu viteză. Am evitat să merg chiar pe stradă și am folosit trotoarele și pistele pentru bicicleta pe cît posibil dar chiar și așa, în intersecții îmi era foarte greu să-mi dau seama în ce direcție să privesc mai întîi pentru a traversa în siguranță. Sunt un om al aventurii așa că la final nu am putut decît să mă bucur de faptul că încă eram în viață.


Călătoria cu autobuzul se achită la urcare și la coborîre, pasagerii îi mulțumesc cu zîmbet șoferului. Aproape toate autobuzele îs cu etaj. Este incredibilă îndemînarea șoferilor de a se strecura printre străduțele înguste cu aceste autobuze imense și pentru mine pare un miracol sau... îi pot spune magie. :). La urcarea în autobuz, oamenii stau liniștiți și așteaptă în cozi interminabile, păstrînd distanța politicoasă unii față de ceilalti. Dacă vreunuia îi ia mai mult să achite biletul de îmbarcare, ceilalți așteaptă răbdători fără să se împingă sau să strige la timid. Cînd am mers prima oara cu sora mea în oras, mă simțeam ca un copil de 5 ani iesit pentru prima oara cu mama lui; "păstrează distanța","stai pe loc","nu acum!". :) Oamenii îs incredibil de răbdatori și amabili. Eram în mașină și un tînăr călător se întoarce spre mine și mă întreabă unde cobor. I-am spus că nu știu și așa și era. Tot ce știam era că mă aflam în autobuzul corect și ca trebuia să cobor undeva aproape de B. Park. (săptămîna aceasta a fost o călătorie în sine încercarea de a ajunge înapoi, acasa). Apoi îmi întinde biletul lui și-mi zice că el coboră acolo și îmi spune să iau biletul că e valabil pentru o zi întreagă. "Poate o să-ți folosească" îmi zice. Eu eram uimit și abia apuc să-i mulțumesc că se și îndepărtează.

Aveți grijă la arici!
M-am și înscris la bibliotecă, evident. E gratis și toate cărțile au coperți. Față de biblioteca de la noi unde printatul e gratis, aici o foaie costă 20p. Ca să poți printra ai nevoie să folosești un calculator de-al lor. Nu poți folosi dispozitivul tău portabil (laptop sau tableta). Ca să folosești pc-ul lor, ai nevoie să ți-l rezervi și ca-l rezervi ai nevoie să folosești un pc special configurat pentru asta. Dupa ce mi-l rezerv, ma ridic și dau să mă îndrept spre pc-ul cu pricina doar ca mai am de asteptat 2 min pînă termina sesiunea cel dinaintea mea. Mă întorc din plictiseală înapoi în încăperea cu pc-uri configurate pentru rezervări calculatoare și observ o doamnă (de culoare) ținînd ceva în mînă, gesticulînd spre mine. Mă uit înapoi și îmi dau seama că e vorba despre mine și mă apropii de ea. Apoi observ că are un telefon în mînă iar ea mă întreabă zîmbind "is this yours please?". Îmi recunosc telefonul și spun "da" emoționat, zîmbind și eu, mulțumindu-i. Super!

Fîntîna de lînga bibliotecă, oferită cadou orașului
de către primarul Sir Israel Hart, pe 29 oct. 1878, 
realizată de sculptorul Francis Hames. 

Călatoria cu avionul a fost foarte placută. Nu am avut emoții. Am putut observa însă oameni care se țineau de scaune ca de altar. Langa mine, scaunul de la geam, un moldovean. Ne-am împrietenit la scurt timp după decolare. L-am întrebat curios ce e cu tatuajul de pe mîna lui și mi-a explicat cu mîndrie apartenența semnelor; este numele lui, Alex, scris într-o chineză foarte foarte veche. Nu se mai folosesc acele semne acum. Eram uimit. Era și numele meu acolo. Prima mea călătorie în timp s-a simțit scurtă dar extrem de frumoasă; am plecat din aeroportul nostru la ora 7.30 și am ajuns pe aeroportul londonez la ora 8.20, cu durata călătoriei de 3 ore.

Alex, intr-o chineză foarte veche
Ca să ajung în orașul în care aveam să locuiesc, am călătorit cu trenul o oră distanță față de Londra. La gară ne-a întîmpinat soțul surorii mele, R.. Aici, poți avea carnet de sofat provizoriu sau permanent. Ca să poți conduce o mașină cu cel provizoriu, e necesar ca cineva cu un carnet permanent să se afle la stînga ta, altfel n-ai voie să folosești masina. În același timp, cel de la stînga ta își este și profesor. Așa ca R. se așează frumos pe scaunul din stînga. Eu nu știam nimic despre toate acestea în acel moment iar în mintea mea era"super, ne duce Flo acasă!". Ceea ce a urmat însă poate fi cu ușurintă comparat cu o călătorie în faimosul Montain Rose! :)) Adică, în avion a fost minunat! cu toate trepidațiile și golurile de aer. Pentru început a fost faptul că sensul de mers pe străzi este inversat iar mintea mea privea stupefiată cum sora mea merge pe contrasens. Nu puteam scoate niciun cuvînt. Apoi, reușea să mai intre din cînd în cînd și pe contrasensul adevarat unde, contrar faptului că o mașină adevarată, cu patru roți și șofer la volan se îndreptă fix spre noi, mintea mea percepea totul niîel mai relaxată. R. îmi explică, printre curbele extrem de stranse ale sorei mele, că e o cu mult mai bună șoferiță decat arată acum; "acum doar vrea să arate că știe". Aproape că nu-l puteam auzi iar timpul nu mai exista. Nu-mi dau seama cum am ajuns teferi la destinație; defapt nu am înțeles nimic din ce s-a întîmplat pe tot parcusul drumului. Timpul a stat în loc pur și simplu. O adevărată călătorie în timp!

Mulțumesc Doamne!

Acasă la sora mea

Ceasul din centrul orașului