Întotdeauna devine mai greu (înainte să devină mai bine). Sau, întotdeauna se întâmplă şi ceva aiurea. Dacă toate merg cum trebuie, începi să-ţi spui întrebări. "Oare totul merge atât de bine sau mă mint pe mine?" şi în momentul în care te minţi pe tine... clar ceva naşpa se întâmplă sau o să se întâmple. Dar când acel ceva surprinzător, dar nu plăcut, apare, începi să-ţi dai seama exact unde te afli şi cum evoluează lucrurile. Când acel ceva aiurea îţi spune că se întâmplă ceea ce ar trebui să se întâmple ( că orişicum se întâmplă ceea ce ar trebuie să se întâmple) atunci acel ceva naşpa poţi să-l iei ca pe un minus în marea de plusuri care orisicum o devina un plus deci, il iei ca atare. Urmează întrebarea magică "De ce?" şi răspunsul, cu greu, dar care vine. Vladimir este şi a fost de la început un personaj greu de găsit. Sunt prea multe cerinţe; trebuie să cunoască limba rusă, să fie blond, să fie mai solid(înalt), să aibă ochii verzi sau albaştrii - e clar, vorbim despre un actor profesionist. [Au fost patru actori de genul ăsta cu care am stat de vorbă şi fiecare dintre ei a refuzat să intre în proiect. De ce? Pentru că e proiect independent, pentru că nu există o certitudine a faptului că lucrurile au să iasă în final. Da, ok. Nici eu nu ştiu ce să fie în final. Cunoaşte cineva viitorul? Sau nu, s-o iau altfel; ştia Spielberg ( cu toată experienţa lui) că (ultimul) Indiana Jones o să iasă cum a ieşit? Clar nu! Nimeni nu ştie viitorul.] Când am dat de acest Vladimir, am crezut că mi-a pus Dumnezeu mana în cap; tipul juca bine, asculta şi respecta indicaţiile sau le îmbunătăţea şi venea cu idei. Când am vrut să mă văd cu el ca să lucrăm pe scenariu ( personaj) aşa cum am făcut cu toţi ceilalţi n-a mai fost de găsit. Pur şi simplu nu mai puteam da de el; avea telefonul închis, prietenul lui nu l-a găsit acasă. Câteva zile bune n-a dat niciun semn. Îs un tip cu foarte multă răbdare aşa că atunci când am dat de el nu vroiam să ştiu decât că e bine şi că n-a păţit ceva, urmând ca mai apoi să mă clarific cu privire la aparenta neseriozitate. Şi într-adevăr, tipul chiar a avut probleme. O să folosesc o scară pentru agrava gravitatea situaţiei lui, de la 1 la 10(1= nesemnificativ şi 10=extrem de grav). El are un 9 solid. Deci, e un tip complicat. Proiectul de film e foarte sensibil. Un singur om poate da totul peste cap. A trebuit să mă văd cu Vladimir şi să-i explic situaţia şi anume faptul că nu mai putem colabora. Azi m-am văzut cu el după foarte mult timp. M-a şocat aşa cum a făcut-o şi la telefon.
"Uite, mă aflu într-o situaţie extrem de dificilă şi crede-mă că nu-mi este deloc uşor să iau o decizie dar trebuie s-o fac. O fac în primul rând spre binele tău şi apoi în binele proiectului; din acest moment nu mai putem colabora. Sunt mult prea multe lucruri în viaţa ta ce necesită o rezolvare urgenţă şi rolul într-un film independent nu poate decât să-ţi îngreuneze misiunea de a te repune pe picioare. Te-ar stresa mai mult decât este nevoie." Îmi răspunde după o scurtă pauză.
"Da, înţeleg. Ai dreptate. Doar că îmi doream foarte mult rolul ăsta. Îmi doream să joc!"
"Ştiu şi ai arătat-o de fiecare dată. Mi-ai plăcut foarte mult însă în acest moment, nu există nicio certitudine a faptului că proiectul nu te ţine pe loc din a-ţi rezolva problemele. Şi e faptul că am nevoie de cineva care poate să pună proiectul undeva pe planul doi său maxim trei.. În cazul tău, proiectul deja se află undeva jos de tot şi nu e pentru că tu ţi-ai propus asta şi e la fel de clar că nu este vina ta."
Apoi am mai vorbit puţin despre lucruri personale şi despre faptul că rămânem prieteni, că pe mine m-ar bucura mult să colaborăm pentru proiecte viitoare şi că totul o să fie bine.
De puţine ori ma gasesc în momente ca cel din seara asta când pot să vorbesc cu cineva exact aceleaşi lucruri pe care şi eu le gândesc; după ce am terminat proba de machiaj, Munteniţa a mai rămas la casa studenţilor iar eu şi Claudia am mai stat la o vorbă afară. Am discutat pe scurt lucruri foarte interesante precum prietenia, tristeţea, oamenii open minded. Discuţii ce m-au ajutat să înţeleg şi mai mult ideea de suflet uman şi evoluţia sa; există nivele peste care sufletul uman trebuie să treacă. Sunt lecţii pe care viaţa ţi le pregăteşte şi peste care treci cu uşurinţă. Lecţiile grele vin pe nepregătite şi deci nu suntem pregătiţi pentru ele de multe ori. Interesant e faptul că lecţiile anterioare te pregătesc şi pentru cele ce vor urma. Ei, aceste lecţii pentru care nu suntem pregătiţi în totalitate pot provoca şi suferinţa pentru a ne face să înţelegem, a ne atrage atenţia că lucrurile au devenit mai grele, că s-au complicat şi că trebuie să acordăm mai multă atenţie. Şi apoi, mai e starea de depresie. Sunt (cred) trei faze: supărare, tristeţe, şi sau depresie (sper că n-am sărit vreo fază). În starea de depresie lucrurile sunt foarte grave. Sunt lecţii foarte importante din urma peste care am sărit şi cărora nu le-am dat suficientă importanta. Aceste lecţii trebuiesc recuperate şi, în funcţie de durata de analiză a lecţiei, depresia durează mai mult sau mai puţin. În faza de analiza suntem obligaţi să intrăm în camera noastră (camera interiorului nostru), care devine 'camera de tortură', şi ni se arata cine suntem, ce nu putem , ce e rău la noi, ce trebuie reparat. Camera asta de tortură doare foarte tare.In ea intram deoarece exteriorul vine in ajutorul interiorului adica se intampla ceva aiurea (rau) in exterior (provocat de ceva, cineva din exterior) si dintr-o data, viata devine un calvar. Când o persoană se afla în camera de tortură, poti sa-i zici de câte ori vrei să iasă; n-o s-o poată face decât atunci când a înţeles ce avea ea de înţeles. Cu toţi ne-am aflat acolo ce-l puţin odată în viaţă. Analizaţi bine. Acceptaţi şi analizaţi.
M-am văzut cu Mihai şi cu Claudia (make-up artistul) ca să facem probe de machiaj pentru înaintarea în vârsta a lui Mihai pentru rol. Totul a ieşit foarte bine.
Am fost la Academia Romana ca să vorbesc despre locaţia din Caciulati. N-au vrut să semneze un contract de colaborare fără bănuţi pentru că există legi iar locaţia din Caciulati e patrimoniu naţional. Dar poate mai lasa la preţ. M-am mai învârtit prin curte pacolo şi am găsit încă două case părăsite şi dărăpănate. Una din ele e perfectă pentru filmare. Au zis că acolo nu există nicio restricţie doar că tot trebuie să dăm nişte bănuţi căci, curtea are nevoie de bănuţi ca să fie îngrijită; vedem.
