Ce mi se întâmplă? Ce simt acum? Simt ceea ce trebuie? Încotro merg în această mare de tăcere fără direcţie? Vreau să cred că sunt 100% întru ceea ce trebuie să fac ca să ajung unde trebuie şi... pur şi simplu ceea ce pare să se întâmple e doar debusolare. Că sunt înconjurat de priviri sceptice, că ceea ce există ca părere despre ceea ce sunt ... există ca ceva ce exprimă o ideea despre exact ceea ce nu sunt. Încearcă să nu mai priveşti. Este singurul lucru benefic pe care-l poţi face. De ce nu pot fi altfel? Vrei să vorbeşti? Vreau să fiu auzit. Dar eşti auzit... prin tăcere. Da... dar tăcerea mea nu spune nimic nimănui. Crezi? Văd! Ce vezi? Priviri sceptice. Şi ce contează? Contează pentru că nu e doar ceea ce văd....e şi ceea ce simt. Te ajută cu ceva să simţi asta? Vrei să-mi spui că nu e important ceea ce simt? Câteodată nu e. De cele mai multe ori e. Am mai simţit şi s-a dovedit a fi real ceea ce simţeam. Da, ceea ce spuneam; câteodată e important ceea ce simţi. Dacă privirea ce-ţi este aruncată nu e cea pe care o aştepţi tu...atunci trebuie să înţelegi că sunt cel puţin zeci de motive pentru care privirea respectivă să existe dintr-un cu totul alt motiv decât acela pe care-l consideri tu în momentul respectiv. Tot ce poţi să faci este să nu te grăbeşti să gândeşti... să tragi concluzii. Când momentul e cel mai potrivit adu-ţi aminte de acea privire şi gândeşte-te la ea. Cu ce mă ajută să înţeleg privirea după ce a trecut timpul. Eu am nevoie să ştiu atunci ceea ce trebuie să fac. Să gândesc. Dacă din cele cel puţin zeci de motive poţi s-o nimereşti pe aceea adevărată... be my guest. Dar sunt şanse mici pentru că ceea ce s-a întâmplat în momentul privirii ( adică acum) ţine de trecut ( atunci) ceea ce e legat de mult prea multe acţiuni. Trebuie să găseşti acţiunea înainte de a găsi motivul .Trebuie să găseşti acţiunea ce a generat acţiunea ca să găseşti acţiunea. Ceea ce poţi face cel mai bine e să laşi timpul să treacă, să mai arunci o privire asupra momentului şi să încerci să-l înţelegi în cel mai pur fel. Cel adevărat. Ai şanse mult mai mari. Uite, de cele mai multe ori sunt doar simple gânduri, impresii, jocuri de-ale minţii. Persoana care te-a privit altfel decât într-un mod "adecvat " ( considerat de tine)e foarte probabil că în minutul unu de după event să nu mai ştie nici măcar de ce s-a uitat la tine cum s-a uitat. E un foarte important lucru pe care trebuie să-l faci tu şi anume modul în care îţi împarţi energia când faci ceva. Contează foarte mult să ştii cărui lucru fizic sau nu, să acorzi importanţă. Nu te ajută să gândeşti greşit despre tine în urma unui eveniment ce e considerat de tine nepotrivit din punct de vedere social. Eşti cine eşti iar cei care pot să vadă ceva în tine însemna că şi în ei pot să vadă acelaşi lucru fie că e pozitiv sau negativ. Dacă pot face asta înseamnă că ei pot să aducă asupra lor ceea ce tu ai şi ei nu sau viceversa; să elimine ceea ce tu ai din ceea ce ei au. Asta e tot energie consumată. A contat pentru mine să-ţi zic lucrurile istea? Da... pentru că şi pentru mine contează iar eu le descopăr acum... la fel cum probabil şi tu le descoperi acum. Dacă pentru mine contează să-ţi spun istea lucruri însemna că energia mea nu se risipeşte. Bine... dar n-ar fi trebuit să conteze de fapt pentru mine? Faptul că m-ai ascultat până aici trebuie înţeles pentru mine doar faptul că şi pentru tine contează. Şi că nici tu n-ai risipit energie. Dar eu pot să cred acum că am risipit energie ... Ce poţi spune despre asta? Înseamnă că şi tu ai o părere despre ceea ce eu spun şi m-ar bucura s-o aud. (...) Faptul că tu taci acum înseamnă pentru mine risipă de energie. Pentru mine nu e deoarece încerc să înţeleg ce-mi spui. E foarte simplu ceea ce încerc să-ţi spun; echilibru când vine vorba de energie. Tăcerea ta asta înseamnă fără ca tu să-ţi dai seama. Ceilalţi poate că nu văd în tăcere încercarea subconştientului de a economisi energie în favoarea unei acţiuni cu adevărat importantă şi nu îi poţi condamna pentru asta. Pentru ei tăcerea ta poate înseamnă n multe alte chestii ... ei pot forma deci păreri negative până la păreri pline de admiraţie. Tot tăcerea ta îi poate elucida în final prin modul în care vor veni rezultatele acţiunilor tale. Faci sau nu economie de energie? Doreşti sau nu să-ţi foloseşti energia într-un mod cât mai corect. Asta eşti tu. Te-ai întrebat vreodată cum poţi să alergi de dimineaţă până seara târziu după rezultate pozitive pentru proiectele tale, cum de poţi să fii prezent la filmări pe toată durata acestora, cum de poţi să zâmbeşti mereu chiar dacă acum 1 minut ceva te iritase? Asta e! Economie de energie. Doar aşa poţi să fii pozitiv mereu şi crede-mă că e unul din cele mai importante aspecte. Înţeleg.
Muzică şi sunetul mi-au dat cele mai mari bătăi de cap. Pentru muzică vorbisem cu vreo 5 băieţi, fiecare dintre ei venind cu câte o variantă de tema muzicală. Nici una dintre ele nu mi-a ajuns la inimă. Începuse să-mi pară rău cu toate că vedeam filmul şi vara muzica. Dar ar fi fost păcat să nu aibă şi muzica. Unii dintre ei credeau că pot îmbunătăţii variantele colegilor. Nu reuşeau. Cu toate că speranţele deveneau din ce în ce mai mici, n-am ezitat să întreb ori ce persoană întâlnită şi pe care o suspectăm de colaborare cu sunetele. Iar încercările au dat roade; un băiat pe care-l ştiam de când eram amândoi mici, ne luăm handycamul şi mergeam în parc şi făceam filmuleţe cu puşti ce se alegau unii pe alţii şi pe care nu cred că o să le vedeţi vreodată; cel puţin asta sper şi sunt sigur că e ceea ce şi el speră. Mă rog, ne-am văzut şi ne-am întrebat unul pe altul de viaţă aşa cum fac oamenii ce au împărţit cândva aceleaşi gânduri şi trăiri. El nu mai filmează acum şi are o trupă. Wei.. foarte cool. I-am spus de film şi s-a arătat încântat de idee şi de o posibilă colaborare. Apoi ne-am despărţit pentru că fiecare era grăbit cu treaba lui. Eu de la piaţă, el cu prietena. Apoi l-am abordat mai serios şi am stabilit o întâlnire ( asta după revelion). Ne-am văzut la un mcd şi am vorbit despre conceputul muzical al filmului. Entuziasmul său l-a ajutat să înţeleagă mai uşor ideile deoarece, cu experienţă nu destul de vastă intră-le muzici, a reuşit în doar câteva zile să compună o variantă care să se potrivească foarte bine cu acea variantă pe care o aveam eu în cap. Foarte tare. Un asemenea talent (intră-le muzicii) am mai văzut doar o dată şi l-am întâlnit din întâmplare. Acum chiar s-au legat lucrurile. Nu vroiam o temă bogată în instrumente, o orchestră digitală însă îmi doream acele note care să se aşeze pe imagine precum zăpada se aşează pe pământ; uniform. L-am felicitat pe băiat şi a semnat Muzica. Acum, coloana sonoră şi anume ceea ce nu ţine de muzică e un cu totul alt aspect al filmului şi dâre e responsabil în cea mai mare parte sunetistul şi ceea ce înregistrează el la filmare. Alex a făcut o foarte bună treabă şi e doar primul său proiect. Fără să exagerez, nu ştiu cum a reuşit, dar sunetul pe care l-a înregistrat el poate foarte bine să fie comparat cu sunetul pe care l-ar fi putut trage un student de la unatc anul doi... poate chiar trei ( dacă cel din anul trei nu prea s-a plimbat pe platoul de filmare s-au s-a plimbat la propriu :P ]). Însă, la montaj totul prinde o altă faţă. Ceea ce la filmare era foarte greu de perceput, well..aici, masa de montaj evidenţiază absolut tot. E cel mai mare critic. Trebuie să te ţii tare şi să ai foarte mare răbdare; un ping sau pong pe care nu l-ai fi putut auzi la filmare sau pe care l-ai fi putut auzi dar nu ai fi putut da stop deoarece acela e momentul din cadru despre care ştii că nu poate fi tăiat la montaj... îţi dă mari bătăi de cap. iar tu trebuie să simţi sau să calculezi momentul în care vrei să tăi să legi sunetul ... să pui muzică şi poate încă un efect..şi Jesus... nu se leagă din cauza unui ping sau pong. Dar nu-i bai. Totul are o rezolvare şi după ce te mai linişteşti puţin încerci să reiei idea şi dacă nu reuşeşti să ajungi atunci la o concluzie tot nu e bai... laşi aşa, mergi mai departe şi încerci să revii apoi la ping sau pong care nu putea să se nască decât în momentul în care unul din actori spune o foarte importantă replică. Un alt aspect al sunetul, iar... extrem de dificil este acela de egalizare a ceea ce se aude. Să existe o peliculă uniformă a sunetului. Ieri am cunoscut un băiat, George. Venise cu un scop la Videolink şi a ajuns să facă şi altceva pe lângă ceea ce trebuia să facă acolo; m-a ajutat cu sunetul. A apărut într-un mod cât se poate de miraculos şi acela a fost momentul cel mai puternic în care aveam mare nevoie de cineva care să mă ajute cu sunetul; o ureche înclinată spre aşa ceva. Am bătut palma aşa că azi eu am venit cu boxele iar el a venit cu talentul. Da, doar el a venit cu talentul că eu eram pierdut-pierdut în spaţiu. Nu mai puteam să-mi dau seama ce vroiam exact de la sunet. De fapt ştiam dar ştiam că rezultat final. El a fost mai cu picioarele pe pământ şi văzându-mă aşa... a început să ia decizii pe cont propriu, consultându-se cu mine doar atunci când într-adevăr... era nevoie să audă şi vocea mea. Cea mai dificilă secvenţa a fost prima secvenţă, cea din bucătărie ( cea mai grea secventa filmată de mine până acum... all time) şi asta pentru că a trebuie să găsim o modalitate de a elimina fâsâitul aragazului şi să punem peste un fâsâit mult mai de efect. Cred că ne-a reuşit. Sincer..eu acum nu prea am o idee clară despre sunetul din bucătărie şi asta pentru că trebuia să treacă o zi fără să mă gândesc la el ca să pot să vin cu o privire analiza proaspătă, curata asupra ceea ce trebuie analizat. Well..şi acolo, cu George, în timp ce el îşi scoate ochii cu butoanele de la final cut, ucigând sau dând viaţa sunetelor... eu începusem să mă stresez puţin despre faptul că nu avem suficient timp pe care să-l acordăm sunetului. Iar eu când mă enervez ( şi sunt foarte rare momentele istea) trebuie să fac cu totul altceva decât ceea ce a generat tensiunea sau măcar să mă îndepărtez de sursa. Singurul lucru pe care-l puteam face ( asta ca să nu-l mai încurc nici pe George) a fost să mă apuc de curăţenie. ieah... m-am apucat să şterg praf de pe aparatura de închiriat pentru filmare. Şi m-a ajutat enorm micul efort fizic. Am şters pe jos lăsând în urma doar dâre proaspete de curăţenie lipsite de tensiune şi nervişori ce nu-mi dădeau pace. Am spălat vase folosind un foarte bun detergent de vase care nu numai că lasă vasele impecabile dar aducea şi un miros proaspăt de linişte sufletească şi curăţire. Apoi am revenit la montaj cu forţe proaspete. Încă eram pe alte meleaguri dar cel puţin reuşisem să mă calmez. Înţelesesem şi care e mersul de lucru cu George care pare să fie aparte decât celelalte pe care le-am întâlnit până acu. Băiatul ista chiar ar trebui să dea la unatc. Sincer. Apoi ne-am văzut cu treaba terminată şi zâmbind unul la altul. Nu ştiu care dintre noi era mai mulţumit. Un lucru e cert. Dacă mâine o să-mi dau seama că nu-mi place nimic din ceea ce s-a lucrat azi... O VOI LUA DE LA CAPĂT. Exact Mircea, când vine vorba de montaj... o luăm de capăt dacă e nevoie. Părerea mea este că montajul da viaţă. Asta trebuie să facă!
Se făcea că încă eram la calculator la ora la care în mod normal se doarme pe norişori plutitori, văzându-mi de ale mele cu afişul pentru film, subtitrarea etc. Dintr-o dată, o fereastră de messenger se deschide energică scoţându-mă din vigoarea lucrului. Linkul nu mi-a mai atras atenţia cum s-ar fi întâmplat în mod normal ci a făcut-o persoană de la care venea acesta. Am abordat imediat expeditorul şi pe care nu mă pot supăra că exercită astfel de acţiuni şi anume masul. S-a întâmplat că băiatul ista să vină la filmare şi pentru că nu prea avea ce face şi asta deoarece el era responsabil de sharf iar noi am hotărât să folosim cât mai puţin acest instrument al imaginii. Aşa că a împrumutat telefonul şi căştile de la Cody şi a ascultat sau s-a jucat în acest timp. Noi ne-am apucat de treabă iar în pauzele dintre schimbările de unghi, câţiva din echipa mergeau să-i mai ţină de urât. Eu reuşisem performanta să schimb extrem de puţine vorbe cu el şi asta pentru că eram prea prins într-ale mele. Când s-a făcut ora de plecare, adică ora la care începi să-ţi faci griji serioase cu privire la posibilitatea să prinzi ultima maşină către casă, băiatul s-a hotărât să plece dându-şi seama, pe bună dreptate, că nu prea avea ce face. Noi ne-am văzut mai departe de ale noastre. Spre sfârşitul zile de filmare Cody şi-a dat seama că nu-şi mai găseşte căştile ( telefonul îl avea). Deci, de îndată ce am văzut numele sau la titlul ferestrei de mes, m-am hotărât să-l abordez. Pentru că a fost prima oară de când schimbăm vorbe cu el de după filmare, am considerat de bun simţ să-mi cer scuze că nu prea am apucat să vorbim în ziua de filmare, el nu s-a arătat supărat şi asta deoarece era foarte bucuros că a putut sta în compania unor oameni atât de cumsecade. Apoi, cu toate că îmi era foarte ciudat să-l întreb şi aveam emoţii cu privire la modul în care avea să reacţioneze, l-am întrebat de căşti. Se pare că a avut dreptate Cody când a propus să-l întrebăm şi pe el; le-a băgat în buzunar din obişnuinţă. Acasă şi-a dat seama că luase şi căştile. Şi el, ca şi mine, nu sta deloc bine la capitolul credit pe telefon. So... surpriză. găsirăm căştile. Hotăresc repede, ştiindu-mă cu programul destul de oka, (ştiind de Cody că-şi vrea căştile înapoi), să mă văd cu el ca să recuperez captură. Stabilim locul şi oră pentru aceeaşi zi; 10 dim, la gura de metrou tineretului. A lucrat de noapte atunci aşa că îmi vorbea de la servici. Ora de întâlnire, la gura de metrou, întârzii 3 minute peste ora 10. Nici urmă de băiat. Dau să-l aştept încă agitat, încă purtat de grabă avută în drum spre metrou. Zece mine. Nimic. Cincisprezece. Nimeni. Douăzeci şi hotăresc că e timpul să-mi folosesc energia ca să fac o faptă bună; să-i recuperez preţioasele căşti lui Cody. Şi mă duc spre băiat acasă. Ştiam scara blocului doar că nu eram sigur de etaj; unu sau doi. Purtasem cu el o foarte scurtă conversaţie, el la geam, eu în fata scării blocului. Ajuns la scară, cu interfonul ce nu-i mergea, nu-mi rămăsese decât să aştept să intre sau să iasă cineva (d)în scara. Şi se întâmplă, evident. O doamnă, care nu se fereşte să-mi arunce o privire suspicioasă, mă lasă să intru după câteva momente de analiza profundă interioară. În scara de bloc, la parter, administratorul ( mi se prezintă mai târziu) şi un nene cu salopetă albastră cu un bomfaier în mâna discutau aprinşi despre un subiect încă necunoscut mie dar căruia nici nu i-am dat atenţie deoarece iar mă lovise timiditatea. Şi dau să urcă pe scări la etajul unu ca să încerc uşile. Aveam doar patru uşi de încercat şi asta pentru că ştiam că stă pe partea cu faţa blocului şi deci de la opt uşi ( patru pe fiecare etaj) au rămas două patru - două de la etajul unu şi două de la etajul doi. Nice. Şi bat hotărât la prima uşa doar că administratorul era deja în capul scările la parter, rezemat de perete privindu-mă cu o agerime în ochi pe care o descoperi doar în ochii spionilor din filmele copilăriei. M-am făcut că nu-l văd şi-mi văd mai departe de ale mele. Bat mai tare că poate somnul băiatului este adânc şi eu n-am bătut drumul degeaba până aici şi cu nenea de jos de acolo care mă privea de parcă doar eu existam pe lume... cu privirea fixă a unui tigru ce-şi urmăreşte pradă, numărându-i în gând secundele rămase din viaţă. Situaţia începuse să nu mi se mai pară în limitele normalităţii. Şi chiar aşa a fost să fie. Domnul de jos s-a hotărât să mă întrebe de viaţă până la urmă, eu ştiind deja că urma să se întâmple asta, m-am întors parcă deja pregătit pentru a-i răspunde la inevitabila întrebare. Doar că m-am grăbit şi asta pentru că părea un om ocupat, judecând în special după situaţia în care l-am găsit în scara de bloc lângă nenea cu bomfaierul. Acesta a etalat tăcerea unui om extrem de inteligent şi pregătit de viaţă: " mă, tu vrei să mă duci cu zahărelul! Tu vrei să te cred?" Wow, în gândul meu, uite un cetăţean bun, un cetăţean căruia îi pasă de semenii săi. M-am bucurat puţin pentru insistenţa şi vigilenţa să dar nu mi-a plăcut tonul şi abordarea. Vorbea serios din păcate. Acesta e omul ce e capabil să ofere din energia lui unui scop pe care el îl considera important; a-şi face bine treaba ca administrator. Jos pălăria. Pus deja în gardă, având în lista următoarele mişcări ca să-i demonstrez că mă aflam în locul şi timpul nepotrivit, iau în considerare gândurile sale şi încep să-i mai spun o dată motivul pentru care mă aflam acolo. "ba, tu începi să mă enervezi şi crede-mă... nu vrei să mă vezi nervos. Nu sta nici un băiat cu numele ăsta. Sunt administratorul şi ştiu ce vorbesc. Hai, spune repede ce cauţi aici!" Ok... lucrurile devin deja foarte serioase. Apelez la încă o armă care să mă ajute în a evidenţia posibilă ( în ochii lui) nevinovăţie şi îmi pregătesc următoarea arma; CALMUL INDIFERENT DE REACŢIA LUI. Cobor scările gânditor dar în tăcere. Înainte de a evidenţia calmul meu trebuie să îl pregătesc pe al său. Tăcerea e cea mai bună soluţie aici. Nu spune nici el nimic. Mi-a reuşit. "Consideraţi că vă mint? Ok, mi se pare corect să suspectaţi un străin ce intră în scara fără ca măcar să folosească interfonul însă nu cred că e chiar atât de normal să-l consideraţi deja infractor, aşa cum mă consideraţi dumneavoastră." Tace. Începe să vorbească. Îmi spune încă o dată că nu locuieşte nici un băiat cu numele acesta în scara aceasta şi apoi îmi spune despre o întâmplare de pe vremea lui ceaşca despre faptul că atunci poliţistul era poliţist (sau miliţianul era poliţist), nu ca azi. Între timp, nenea cu bomfaierul îşi mai făcea apariţia în cadru din când în când, tot dând telefoane. " Nu răspunde şefu, ce fac?" "Mai încerca!" ( zice administratorul parcă scos cu totul din povestea mea, intrat într-o cu totul altă poveste, una serioasă, fără vreun posibil sfârşit fericit). Se întoarce către mine, eu apelasem deja la arma doi, în desfăşurarea acţiunii celui de-al treilea plan născut imediat pe moment; "Deci, uite cum stăm, mie mi-ar fi foarte uşor acum să scot telefonul din buzunar ( şi chiar îl scoate) să dau telefon la poliţie şi rezolvă ei frumos problema că văd că eu nu reuşesc s-o scot la capăt." Încă am puterea să zâmbesc. Povestea cu poliţaii ce erau miliţieni pe vremea lui ceaşca nu m-a încântat prea mult şi asta pentru că infractorul ( şi acela chiar era infractor după cele povestite de administrator) fusese dus la secţie în şuturi, bătut în fiecare noapte, hrănit cu pâine uscată în cantităţi foarte mici şi apă cât să îşi dea seama după două înghiţituri că încă îi este sete. În calmul meu, văzându-l cu telefon, mi-a venit o idee ( merită încercat mai ales că nu aveam multe de făcut); mi-am zis să scot agendă, să iau numărul de telefon al băiatului şi să-l sunăm de pe telefonul lui. Eram deja înconjurat de veşnicul dosar de producţie, foi multe, cartea pe care o citesc acum şi mai aveam de scos doar agenda cu numărul de telefon. Apelasem la celelalte obiecte din ghizdan deoarece, el ştia deja că sunt filmaker, trebuia să întăresc cumva ideea iar cărţile, foile şi dosarul ar fi trebui să funcţioneze perfect. Caut concentrat numărul de telefon, şi-l găsesc. Îi dau, formează. Nenea cu bomfaierul s-a hotărât să participe şi el la spectacol. Rolurile s-au schimbat şi acum el este spionul pregătit de viaţă pentru a face faţa oricărui pericol. Doar că tipul ista mă privea şi mai insistent. Mi-am văzut de ale mele. "Are telefonul închis!" ca o concluzie hotărâtoare de sorţi. "Da, evident, a lucrat de noapte, s-a culcat şi şi-a închis telefonul" răspund eu într-un calm ce parcă îi trezeşte suspiciunea administratorului iar domnul cu bomfaierul s-a mişcat pentru prima oară evidenţiind chipul omului pentru care concluzia trasă n-are cum să fie cea greşită; şi e una negativă îmi dau eu seama. Oke, prea mult calm îmi zic în gând. Şi nici nu prea mai am la ce apela care să vină în ajutorul nevinovăţiei mele. Ca să nu se întâmple nimic, cu mişcări foarte încete, încep să-mi pun cele scoase din ghiozdan înapoi, la carte am încetinit şi mai mult mişcările. "Uite ce e ", se hotărăşte administratorul să rupă tăcerea, " în blocul ăsta a avut loc o spargere, (îl privesc serios, în ochi ca şi cum ceea ce spunea el mi s-ar fi putut întâmplat chiar mie), şi hoţii au scăpat neprinşi. Când au venit idioţii ăştia de poliţişti ( se întoarce către omul cu bomfaierul în mâna) auzi şi tu... cum să spui aşa ceva, tu că poliţist, te aştepţi de la ei să aibă o judecată mai aparte, de unde... auzi, să ne angajăm om de pază în scara de bloc. Păi noi abia avem bani să înlocuim o ială... şi, auzi şi tu cu ce idei poate să vină. ( spre sfârşit şi-a întors privirea spre mine), şi d-asta îţi zic eu... tu ai venit cu şmecherii aici la noi, da... da, nu vreau eu să vin cu prejudecăţi, în mod normal trebuia să-i chem pe poliţişti, te luau frumos la întrebări şi rezolvau ei problema. ... nu mai zic nimic. Deci... nu vreau să te acuz aşa că vorba aia... cred că o luai de mult la fugă până acum ..." Eu dau din cap că aşa e şi vin şi eu cu o completare cam tâmpită dar trebuia să zic şi eu ceva " păi da, aşa e şi mai e chestia că hoţul nu se mai întoarce la locul crimei nici dacă-l obligă cineva, şi într-un timp atât de scurt", " eh... lasă că am văzut eu multe la viaţa mea, nu-mi zice tu mie...". Tăcere. Nu vreau să mă grăbesc s-o iau spre uşă. Pericolul pare să fie departe acum însă e bine să fiu precaut. "Da... şi ne-au furat un apometrul..." şi le-au furat minunatul apometru, motivul pentru care era el aşa suspicios, iar noul apometru pus la scurt timp după furt fusese sudat de o minte luminată, cu ţevi de o grosime foarte mare doar că şi-au dat seama că apometrul nou nu este cel potrivit aşa că trebuia schimbat iar doar că un amărât de bomfaier nu reuşeşte să-şi fără treaba cu nişte fiare atât de groase. Trebuie telefonat după un nene care are un flex. Nu se poate da de nenea care are flexul aşa că energia ce ar fi trebuit să fie folosită la eliberarea apometrului prizonier este folosită acum... spre binele comunităţii. Foarte bine. Nimic de zis, nimic de reproşat. Chiar m-am aflat la locul şi timpul nepotrivit. Oare? Pe mine mă încântă extrem povestea asta... nu că am reuşit să readuc la viaţa poveştile lui DIVINE însă mă şi văd aşa... un mic Caragiale :).
Proiectul "After School" a ajuns la final. Au să mai urmeze activităţi cu şi despre proiect şi dacă au să fie suficient de importante, le voi menţiona aici însă în acest moment cea mai bună decizie pentru mine este aceea de a-mi folosi energia cât mai util aşa că nu-mi rămâne de făcut decât să mă opresc din scris pe blog pentru o perioadă şi asta încă o dată pentru că trebuie să-mi împart cum trebuie energia; al doilea motiv pentru care fac asta e acela că vreau să termin scenariul de lungmetraj la care lucrez deja de peste un an şi pentru care am întrerup lucrul undeva în perioada asta a anului trecut. Doamne ajută!
Suntem la câteva opere cinematografice depărtare de Rai!
