Vreau sa inteleg mai mult despre fiecare si despre mine. Ma gasesc in pozitia de a fi mai sincer decat e necesar. Si totusi sunt sincer. Nu ascund ce simt si ce cred. Ce am trait si traiesc. Acest superficial " m-am imprietenit prea repede si prea mult cu anumite persoane" nu are nici o valoare in contextul actiunilor mele pentru ca ceea ce sunt si fac eu e tot ceea ce viata vrea sa fac. Sa cunosc o persoana si sa-i ofer toata prietenia mea. Sinceritatea pura. Curata. Acum cand nu stiu nimic despre ea (persoana). Cand ea nu stie nimic despre mine. Cand nu simtim nimic unul pentru celalalt. Si apoi tot ceea ce urmeaza e viata in libera si complexa-i desfasurare. Adevarata desfasurare. Tot ceea ce conteaza. Rezultatul actiunilor sentimentelor si simtamintelor adevarate, cele care conteaza prin implinirea dorintei universului; intalnirea a doua destine. Sa nu ai sau sa nu fortezi asteptarile. Sa asculti de fiecare sentiment, fiecare secunda afllata langa celalalt destin. Sa il privesti precum te privesti pe tine; exista pentru ca are ceva de oferit iar ce are de oferit imi ofera mie acum, mie si nimanui. Dar ceea ce nu stii e ca aceasta chiar e legatura pe care ti-o doreai dintodeauna numai ca viata e formata din lumina si intuneric. Si din pacate, intunericul vrea sa-si faca mai mult simtita prezenta decat vrea lumina s-o faca. Intunericul pare sa fie mai puternic. In momentul in care intunericul incepe sa patrunda, iti doresti sa fi pastrat distanta, sa nu fi lasat loc pentru atat de multa lumina sa patruda pentru ca pe unde intra multa lumina, intra si putin intuneric care e putn, dar e chiar mai puternic decat lumina. Si acesta reuseste sa lase urme mai mult decat o face lumina. Stii ca intunericul a patruns. Ii simti prezenta si incepi sa te pui in garda. Dar nu faci nimic. Doar te pui in garda. Si lasi timpul sa treaca. Astepti ca viata sa-ti sopteasca cea mai buna decizie. SI exista mintea si sufletul. Sunt doua parti ale interiorului tau. Iar mintea iti spune ce decizie sa iei, iar sufletul iti zice si el. Si peste toate exista lumina. Si in lumina intunericul. Si intunericul e mai puternic. Asculti viata si primesti o decizie. Decizia pe care ai luat-o e extrem de dura si doare mai rau decat credeai ca poate durea. Dar in acelasi timp stii ca nu te-ai mintit, ca nu te-ai lasat pacalit de tine. Stii ca aceasta durere e o lectie pentru tine si pentru el. Una din acelea importante. Ai rupt legatura pentru ca te-ai speriat de suferinta. Dar ea este aici orisicum. Ai rupt legatura pentru ca ai simtit ca ai fost folosit. Te-ai simtit folosit. Persoana din fata ta era falsa iar tu erai sincer. Ai rupt legatura. Ar fi existat mai putina suferinta daca n-o rupeai? Cred ca incerc sa gasesc vinovatul. Dar nu este nimeni vinovat. Is doar lectii. Exista o parte a interiorului meu care nu simte nici un regret ca a fost folosit in felul asta si exista cealalta parte care-mi spune sa-mi joc rolul pana la capat. Tipul a gresit. Si am gresit si eu. Tocmai pentru ca am gresit si eu... trebuie sa joc pana la capat. E greu sa pastrezi un echilibru intre lumina si intuneric. Cu cat lasi mai putina lumina sa patrunda cu atat mai putin intuneric are sa patrunda sau poate chiar deloc intuneric. De fapt nimeni nu poate pastra acest echilibru. Poate ca nici nu exista acest echilibru. Sunt doar lectii iar viata va gasi o modalitate prin care acest echilibru sa se rupa, sa nu existe ca cele doua destine sa ajunga in punctul maxim al intalnirii ca motiv. Poate ca si el, fix in acest moment... scrie.
In afata Teatrului National, eu am inteles ca am fost folosit si am inteles asta deoarece el s-a explicat. Nu m-am gandit la faptul ca sunt folosit deoarece am avut incredere dar am simtit patrunderea intunericului. Si am lasat viata sa-mi vorbeasca atunci cand ar fi dorit s-o faca. Si a facut-o in aceasta zi.
-Acum se leaga totul. Ii spun zambind lui M, cu un zambet care nu e al meu deoarece sentimentul de jignire e mai puternic decat cel de recunoastere fata de sinceritate.
-Oriunde priveam, vedeam in ceilalti acelasi lucru si credeam ca toti sunt la fel. Eram paranoic, analizam fiecare miscare, imi zice retraind putin acele momente dar intr-un mod didactic. Asa cum a vorbit mereu.
-Scuze, nu ar fi trebuit sa-ti spun. Nu ar fi trebuit sa ma destainui! Ma grabesc eu sa-l intrerup ca sa-mi cer scuze. Iar el continua la fel de didactic precum o fac profesorii care stiu lectia dar o stiu mult prea bine si omit amanuntele importante. Eu ma arat fericit ca lucrurile s-au clarificat, ca intunericul a fost eliminat. Insa consecintele patrunderii lui abia acum isi vor simti prezenta. In parcul din fata Teatrului National incep sa joc un rol, precum a facut-o si el de fiecare data cand ne vedeam, in acele intalniri pe care le-am avut dupa momentul destainurii mele. Rolul meu pare-se nascut din dorinta subconstientului de a nu face lectia prea usoara pentru ceea ce ar fi fost usor, ar fi trecut prea repede cu vederea. Nu si-ar fi simtit prezenta. Si joc bine pentru ca el pare sa nu inteleaga ce simt. Si a demonstrat ca nu e capabil s-o faca. Nu jocul meu il impiedica pentru ca eu nu sunt un actor bun. Ceea ce este el e ceea ce-l impiedica sa inteleaga faptul ca ma simt folosit si jignit pentru ca el se prefacea ca e sincer cand ne vedeam. Si am mai cunoscut oameni ca el. Incapabili sa se puna in locul celeilalte persoane, sa incerce sa simta, sa patrunda in interiorul victimelor lor si sa incerce sa vada ca apoi sa se opreasca si sa rosteasca acest foarte puternic cuvant. Am mai intalnit persoane ca el. Imi pare rau pentru el. Si nu vreau sa spun nimic despre aceste persoane dar daca as face asta... n-as spune lucruri care sa-i aseze in pozitii prea bune pentru ca nu se afla. Insa viata pare sa aiba grija de acest aspect, pare sa-i dea lectii iar pentru asta sunt cat se poate de fericit pentru el; este o persoana minunata. Si deci, el nu simte, nu se poate pune in locul meu. Nu poti sa acuzi o persoana care nu are suficienta experienta de viata, care nu a putut sa asculte viata precum ar fi trebuit s-o faca. De fapt, nu o poti acuza de nimic. O poti ajuta. Dar acest orgoliu. Iti dai seama ca nu cunoaste forta cuvantului "scuze". De fapt, nu stie nimic despre acest cuvant. "Persoanele care isi cer scuze par slabe" nu este o scuza. Deloc. M este o combinatie foarte frumoasa de puritate, naivitate si inteligenta. Exista persoane care-si cer prea mult scuze si aceste persoane sunt penibile. Sunt persoane care-si cer prea mult scuze si aceste persoane is slabe. Exista persoane care nu stiu sa foloseasca cuvantul; cand si cum. Cei drept... e foarte greu sa stii cand si cum sa-l folosesti. Iar "timpul, timpul are sa le rezolve pe toate insa noi trebuie sa venim in ajutorul timpului," prin faptul ca suntem atenti, ascultam fiecare lectie. Dar stiu ca undeva, adanc in sufletul meu, o voce imi spune ca eu am gresit cu mult mai mult decat a gresit el.
Suntem la cateva opere cinematografice departare de Rai*.
Filmul documentar, The Road, Jurnalul lui Eugen Barbu
