Contact

Contact
Alexandru Zepciuc
ilustra.films@yahoo.com
!This blog is using cookies !




Jurnalul proiectelor Decizie, After School, Piscu - Glasul Frumosului.

joi, 2 septembrie 2010

Linda si Carla

Consider că un scenariu de film ( sau operă de artă în general [ mai ales când vine vorba de echipă]) este un dar divin. Un dar pe care toţi cei implicaţi îl primesc. Nu este darul celui ce-l scrie. Este darul tuturor celor ce dau puţin din ce au pentru că totul să iasă bine. Pe ideea asta, am clădit echipa scurtmetrajului. Toţi sunt tineri ambiţioşi ce doresc să se afirme. Iar eu nu sunt un coordonator, nu sunt omul ce vorbeşte despre ceea ce are fiecare de făcut dar sunt acel cineva care transforma ideile într-un tot unitar; sunt acel cineva ce simte laolaltă cu ceilalţi un puls care trebuie să dea viaţă şi care parcurge acelaşi drum spre realizare, spre rezultatul final. Îmi doresc de la acest film să atingă acea coardă sensibilă ce nu multe filme romaneşti au atins-o, (şi nu pentru că e ceva ce nu mulţi au făcut)dar pentru că inima mea îmi spune că în această direcţie trebuie să merg; acea fereastră ( imagine) clara ce priveşte o întâmplare, o întâmplare ce dezvăluie o poveste interesantă şi captivantă, construită din elemente plăcute sufletului, ce are puterea să te facă să râzi sau să te identifici cu drama personajului, o dramă ce nu se întâlneşte în viaţa de zi cu zi dar pe care o poţi înţelege. Acel film pentru care vii la cinema pentru că vrei să te distrezi, să simţi că ai intrat într-o altă lume, o lume cu totul nouă şi în acelaşi timp să rămâi cu picioarele pe pământ. Povestea să prindă viaţă în inimile privitorilor. Astfel, poarta devine mintea iar ochii si urechile devin cheile. 



De dimineaţă am fost cu directorul de imagine la Academia Romana ca să vedem casa ce se afla în curtea academiei. Am văzut azi şi restul casei (data trecută nu erau de găsit cheile de la lacăte) şi singura încăpere ce (aproape că) a îndeplinit condiţiile pentru proiectul nostru a fost cea din demisol. După o analiză amănunţită făcută încăperii, am început să discut cu Adi despre modificările ce trebuiesc făcute;  si sunt foarte multe modificări; în primul rând trebuie curăţat un perete de mucegai, apoi pus parchet, apoi montat un perete fals, înlocuit geamurile sparte, mobila ce trebuie adusă; dar sunt prea multe modificări de făcut. Ca să nu mai menţionez ţânţarii ce ne-au asaltat. Mai caut şi-n altă parte. Nu vreau să aduc echipa într-un loc atât de ostil.

Mergând pe Dacia înspre Romană, am dat peste Aşezământul I.C. Brătianu ce apartine Muzeului Literaturii Române, care arăta foarte bine. Directorul muzeului s-a arătat binevoitor şi deschis subiectului doar că, la rândul său, aprobarea trebuie s-o primească de sus. Am lăsat un dosar de prezentare şi voi reveni luni.


Apoi m-am dus la bibliotecă ca să îmi iau cărţile din camera de lucru; rafturile bibliotecii erau aproape goale şi  cutiile, pline ochi de cărţi, formau grămezi-grămezi peste tot.

Pe seară am făcut o plimbare prin parc împreună cu sora mea (chiar aveam nevoie să mai ieşim şi noi că n-am prea mai ieşit de ceva vreme ) în căutarea câinelui de care am nevoie pentru filmări. Foarte mulţi câini extrem de drăgălaşi şi am observat că majoritatea oamenilor preferă câinii de talie mică sau foarte mică; ne-am împrietenit, după lungi căutări, cu Carla, un minunat labrador şi cu Linda, hascki cu un ochi de culoare maro şi unul albastru deschis; minunaţi. Stăpânii s-au arătat extrem de încântaţi de propunere aşa că am şi bătut laba. O să programez şi castingul foarte curând. Vreau totuşi să mai găsesc vreo 2 -3 căţei ca să mă asigur că fac cea mai bună alegere deoarece, într-adevăr, rolul pentru câine a fost conceput astfel încât să nu fiu nevoit să aduc un câine special dresat pentru filmări, dar câinele tot trebuie să aibă un anumit comportament când sunt multe persoane în jurul său şi cel mai important... să fie cuminţel, ca să stea la cadru. :)


Cu noi: EiEiEiEi si El

Treisprezece pagini

Aceasta este pagina cu numărul 13. Pagina aniversară. E o întreagă poveste, ce se învârte în jurul acestei cifre, cu privire la scenariu pe care l-am scris. Totul a început în ziua 13 a lunii mai. Până atunci era doar dorinţa de a scrie. O dorinţă arzătoare, lăuntrică şi vulcanică de a filma. Una din multele mele febre de a pune mâna pe cameră şi a filma. Orice. Dar nu puteam. Aveam nevoie de o idee.Aveam nevoie de un scenariu. Unul foarte bun. Apoi am găsit ideea; o uşă. (de la un prieten regizor căruia îi sunt pe deplin recunoscător pentru toate lecţiile ce mi le-a dat) Totul a pornit de la o uşă. Ce se afla dincolo de (o) uşa misterioasă. Cine se afla? Deci, până la această dată aveam ideea. Dar nu aveam scenariul. De la idee până la scenariu îs paşi de uriaş de făcut. Şi deci nu puteam filma şi ... în dată de 13 a lunii mai am avut o durere de măsea îngrozitoare; am făcut febră şi puterile-mi erau slabe. Nu m-am putut duce nici la servici. Când m-am dus la dentist, acesta a rămas masca. "Pur şi simplu nu avea cum să se întâmple, E imposibil!". Nu prea mă interesa ceea ce nu se putea întâmpla ci ceea ce se putea face pentru a nu mai simţi durerea. Evident că am plecat de acolo cu aceeaşi durere. Seara, cu monstruoasa durere ce încă se ţinea puternic de mine, mi-am pus marea întrebare: De ce? Şi m-am tot gândit... şi m-am tot gândit, aşa cu durerile ce le aveam. Şi apoi, înlăcrimat, mi-am dat seama; pe 13 mai murise bunicul meu. Dumnezeul să-l ierte! (...). În alţi ani mergeam la cimitir sau la biserică. Dar în acea zi urma să nu se întâmple nimic pentru că nu-mi făcusem niciun plan. Nu din cauza lui am avut durerea de măsea. Din cauza mea; eu eram cel care nu s-a simţit. *** Am petrecut foarte foarte multe seri cu bunicul meu vorbind despre tot ce se putea vorbi. Practic, a fost ca un al patrulea părinte pentru mine (Dumnezeu este primul). Când mi-am dat seama, am început să plâng. Mi-am adus aminte de tot. Când îl povesteam despre filme îmi răspunde pe un ton extrem de serios "Nişte minciuni domnule! Minciuni!" ( când îmi spunea el asta, nu ştiam replica lui Haneke "Film is 24 lies per second at the service of truth, or at the service of the attempt to find the truth.") dar în seara aceea am ştiut-o şi mi-am adus aminte de ea, apoi brusc, ca lovit de o cometă , dorinţa de a filma şi de a scrie a revenit şi încă de 10 ori mai puternică. Pur şi simplu aproape că nu mai simţeam durerea provocată de măsea. Mi-am zis că trebuie să scriu. Ce? Uşa! Cum? Bunicul a fost în război! Apoi mi-am adus aminte că i-am promis că într-o zi îi voi dedica un film. Si mi-am adus aminte de multele povesti pe care mi le-a spus el despre ww2. Una era legată şi de doi evrei.- Nu mai ştiu exact povestea spusă de el -dar nu conta. Aveam de unde porni. M-am ridicat din pat şi slăbit cum eram, m-am aşezat la calculator şi am scris scenariul care o să devină film acum. După zeci de scenarii încercate până atunci, zeci de idei, zeci de subiecte... acesta a fost ( şi rămâne) singurul scenariu ce m-a motivat 100% ca să-l filmez. Decizie. Bătălia a luat sfârşit şi bucuria ce m-a cuprinse nu poate fi măsurată. Am un scenariu pe care să-l filmez. A fost şi rămâne incredibil. Divin. La mulţi ani celui de-al 13-lea mesaj şi celor Treisprezece pagini pe care le are scenariul. Doamne Ajută!

Acum pe seara, m-am întors pe jos spre casă, de la lecţiile de limba rusă, împreună cu Adi, actorul de interpretează personajul principal, pentru a-i vorbi despre personaj. După discuţia despre personaj, am purtat o foarte interesantă discuţie despre viaţă şi esenţa vieţii. Am rămas extrem de uimit, încă de la o vârstă atât de mică, viaţa a hotărât să-i vorbească precum o face unui adult. Însă viaţa are metodele ei, iar cei ce pot înţelege demersul sunt demni de progresul cel mai divin, cel pe care Dumnezeul îl veghează mereu-mereu. M-am bucurat foarte tare că am putut vorbi cu cineva astfel de idei şi mă bucură fiecare secundă pe care mi-o acorda Dumnezeu (chiar zilele trecute a trecut pe la mine un prieten cu care nu mă mai văzusem de mai bine de un an, un prieten din liceu ce a avut nevoie să discutăm aceleaşi idei filozofice) pentru a descoperi şi mai mult sufletul uman, de a mă descoperi pe mine. Fericirea e cea care păzeşte aceste suflete descoperitoare, de înţelepciune întrebătoare. Îţi mulţumesc Doamne cu toată inima! Îţi mulţumesc pentru tot! Îţi mulţumesc pentru acest scenariu!

După masă m-am întâlnit cu un actor ce-l poate interpreta pe Vladimir. Nu poate să dea proba pentru că trebuie să plece din oraş.

Trebuia să mă duc la biblioteca dar am fost încurcat de un eveniment legat tot de un posibil Vladimir. Trebuie să-mi eliberez camera de lucru pe care biblioteca mi-a pus-o la dispoziţie. Se schimbă parchetul şi trebuie eliberat totul.

Iar pe seară am fost la repetiţii pentru limba rusă, cu Lili. Lili are două fetiţe super super scumpe. Îmi pare rău că nu mai ştiu să distrez copiii precum o făceam când eram mai mic. Dar tot o să mă mai străduiesc. Să te poţi strâmba ca un copil, să poţi să te joci precum se joacă el, împreună cu el... este un mare dar de la Dumnezeu. Cel mai fericit lucru din seara asta; am făcut un bebe de doar 2 luni să zâmbească. *** Limba rusă e foarte grea. Dar nu cred că e mai grea decât limba germană. Azi am rescris o replică ( alta) pentru a o face să sune bine în limba rusă. Subtitrarea are să fie după replică originală, care există în scenariu, pentru că aşa sună bine pentru noi, in limba romana.

Doamne Ajută!


Cu noi: EiEiEi si Ei