Scrisoare nescrisa...

Cateva litere puse gresit,

Un 'draga' innexistent, 

Departe, un dor.

Si apoi mesajul.

Cateva batai de inima.

Ganduri imprastiate

Haosul etern 

Si apoi intrebarea...

Fiecare cuvant scris,

Cu dragoste, 

Imi aduce aminte ca tu,

Nu stii a simtii.

Nu ti-am mai scris demult

Fara de emotii, lacrimand.

Vreau sa-ti cer sa-mi raspunzi,

Dar NU O sa se-ntample...

Si asta imi da curaj;

Undeva, in univers,

Voi afla ca-ai reusit:

Textul ti l-ai deslusit!

Am acceptat Cu Greu

Sa-ti fiu suport,

Proptea, daca te-mpiedici...

De ce-ai ales sa ma strivesti?

Inca 'ncerc sa ma supun

Acelor legi, viZiuni

Ce te tin acolo unde esti;

Scrisoare esti, 

         Scrisoare ai sa ramai!

Are you ok?/ Esti ok?

Prima oara cand am auzit aceasta intrebare punandu-se cum trebuie s-a intamplat sa vina din gura unui mare regior independent pe nume F. Piersic Jr. Filma o secventa test pentru un lungmetraj interesant dar care n-a mai apucat sa vada lumina proiectorului iar eu ma ocupam de... catering. Da, printre multele joburi de am fost insarcinat cu, la filmari, acesta nu a fost cu deloc mai putin serios privit de catre mine; faceam cafele si sanwichuri numai bune de savurat intre pauzele de filmare extrem de extenunante. Era o filmare de noapte iar eu veneam direct de la job (eram librar la Diverta, vindeam carti in limba straina) unde fusesem tura de dupa masa adica ieseam la ora 10.30... direct spre filmari incepand cu ora 11.00pm si evident, oboseala incepuse sa-mi strapunga corpul dupa cateva ore de filmat. La un moment dat aud o voce calda si blanda, ca a unui povestitor aproape soptind un"Esti ok?". Era vocea regizorului. Toate simturile imi revin la viata si plin de energie raspund un "Da" hotarat. Atunci, in secunda aceea, aceasta intrebarea primise valoare universala, ingloband totalitatea semnificatiilor si raspunsurilor pamantene si nepamantene, validand existenta divinului. Pentru mine, aceasta intrebare devenise reper a tot ceea ce inseamna mai bun si omenos si mai valoros spiritual pentru ca nu ma mai puteam opri din a o auzi si asta nu pentru ca mi se tot repeta in cap ca rezultatul unei benzi de magnetofon uzata dar pentru ca regizorul punea intrebarea extrem de des, oricui ii iesea in cale, cu o sinceritate demna de cele mai curate aprecieri. "Esti ok?" al eternului, al viitorului si al prezentului... al cosmosului. Undeva in univers...exista o stea cu acest nume... in timp ce ma chinuiam sa nu adorm dupa 10 ore de filmari neintrerupte unde tot ce trebuia sa fac era sa am grija de masa de catering. Dupa inca trei ore de filmari mi-am dat seama ca nu sunt de catering. Ma poti pune sa car fire la filmari, sa tin microfonul, sa pun lumini dar nu sa ma ocup de catering. Mai trec 2 ore iar eu reuseam deja sa vad cu ochii mei grandoarea si maretia stelei cu numele "Esti ok?". Cafeaua nu-si mai facea efectul si asta pentru ca locul in care se filma era destul de departe de masa mea iar eu nu puteam decat sa aud mici susoteli de replici si indicatii regizorale, Oare aveam nevoie de cafea cand ma aflam langa cel mai talentat regizor de film independent de la noi din tara sau aveam nevoie sa inteleg ca nu sunt facut sa ma ocup de catering... Incercam din rasputeri sa inteleg de unde venea acea intrebare...atat de sincer pusa. Atat de simpla dar atat... atat de sincera!!
A trebuit sa ajung in Anglia ca sa inteleg. Aici, aceasta stea poarta numele de "Are you ok?" dar nu mai straluceste atat de mult. Defapt, ca sa fiu intrutotul clar, steaua a devenit o pitica neagra a carui viitor nu il putem preciza inca dar putem deduce ca ar putea disparea. Adica toti ne dorim sa dispara. Inclusiv englezii. In pecial cei tineri. Intrebarea are doua sensuri; un sens nul, pentru care nu se asteapta absolut nicun raspuns si un sens positiv unde raspunsul e automat "Yes". Atat de automat ca sunt momente in care cel care a fost intrebat nici nu stie de unde a aparut acest "Yes". Si Doamne cat de des se pune aceasta intrebare aici! Mult mai des decat o punea regizorul pe platoul de filmare, cu a sa sinceritate rapitoare... Insa exista si raspunsul dulce dar neasteptat al acestei intrebari "I am good!" Raspunsul are legatura tot cu acel "ok" din intrebare pentru ca adevarul din acel "good" se afla doar in mainile lui Dumnezeu. Pentru mine intrebarea pusa in engleza are o semnificatie cu totul aparte, bineinteles si asta nu pentru ca mi-a ajuns in suflet datorita celui mai talentat regizor independent din Romania, dar pentru ca a sa candoare m-a fermecat si pe mine, ajungand ca mai tarziu, aflat fiind pe platoul ca regizor independent... sa incep si eu sa aduc numele stelei la filmari, printre membrii echipei care ma priveau zambind si raspundeau cu rabdare cateun "Da" hotarat. Imi doream atat de mult sa pun intrebarea cu lafel de multa sinceritate incat fiecare prilej de a putea folosi numele stelei ma facea sa fiu cu adevarat atent la nevoile celor de se ocupau de buna desfasurare a filmarilor. Erau atat de obijnuiti cu intrebarea mea ca la un moment dat, au luat jumatati de coli A4, au pus raspunsul "Da" pe foi si isi purtau activitatile spre indeplinire cu tot cu aceste foi. Era distractiv pentru toata lumea, inclusiv pentru mine unde, realizasem, daca reusisem sa-l intrec cu ceva pe Piersic Jr. atunci aceasta sigur avea legatura cu numarul de repetari a intrebarii. Era nevoie s-o las mai moale. Ei saracii nu stiau ca incercam sa-l imit pe cel mai bun regizor de film independent din Romania si imi suportau cu eroism intrebarea asa cum si eu o suport, aici... Acum ii inteleg. Si-i inteleg si pe cei de la filmarea lui Piersic Jr. al carui titlu de lucru era "Ø > ♥".
In ton cu aceasta intrebare, acum citesc cartea best-seller a lui Thomas A. Harris care doreste sa ne spuna inca din 1969 ca el e ok si tu esti ok, cu titlu la vedere "I'm ok - You're ok" si ca subtitlu nitel mai clar spre continut "Climb out of the cellar of your mind". Cartea este recomandare din partea amicei de la anticariatul din centrul orasului Leicester.  Lectura placuta! :)

To my unborn Child or Testament (I)

My dear, you that are and forever will be,
I come to you so that you understand,
In your journey trough Univers,
That even God obeys Life...

I come to you with my gift,
Not a physical one, but one in tears earned,
In my knees asked and with my life paid for!
So, please, listen with your soul - it is all you are!

I know by now that you pass times
That are no longer mine to be seen
Times that will go and you with them,
We can only hope everything will be Good!

I know that you carry on your shoulders
The same fight I did - that Demon
You are called by some and Angel
By others - don't listen to any of them!

But listen carefully cause only once
You hear that voice that tells you
What you are made from and for!
And I know: you will forget it...

But the voice will never die,
It will remain a seed inside you
That will forever say:
Be Good! Do Good! Die for!

My child, my unborn child,
Cry when you want to,
Play when you want to,
Dance and sing when you want to

But do all of them at once
And don't forget that all of them
Become fake and lies when they
Are need to be used not.

I know you will look to the sky
And you will cry of happiness,
Cause you know now, once you were there too
And only once, you will go back...

I know you will not like any game,
Except the one that will make you grow,
Like a flower, in spring, like a fruit,
Ready to give the best of you...

I know your heart will sing and dance,
My dear, in any second of your journey
And you will want to stop her, but don't 
Worry, life will do that for you! 

You will see so much injustice
That you will want to stop the journey
But, I tell you, my love, stop it not,
Cause you are to stop the injustice!

And you will not need any degree for!
Your degree, my dear, is Life!
You will cry and suffer for everyone
Don't ever stop doing it!

My dear Child! You are not here
But I gave my life for you all ready!
Don't ever give your life for humanity
Cause that is the biggest waste that can happen...

But give your life to Humanity,
By Blessing anyone who will be near you,
Anyone who will need help, anyone who
Will be there, anyone!

And some will want to kill you for that!
Let them do that! You will be born again
Stronger in your Light, in your Scut,
In your Mission! Let them, my Love!

My unborn Child, I am telling you,
Even God obey Life so, my love,
Don't ever lie, don't ever kill,
Don't wish evil thoughts to anyone!

.......................................................

Breakfast at Paperchase

     Minunat cu privire la aceste clipe e faptul ca directorul meu de imagine se afla in Anglia. Evident ca acest fapt mi-a dat niscaiva avant sa abordez filmakeri si producatori si sa incep sa ma gandesc iar ce scenariu as alege sa filmez dintre cele de la sertar. Si cu cat numarul de scenarii de la sertar creste, cu atat devine mai greu sa aleg un scenariu favorit. Insa DoP-ul nu vrea sa stea mult aici asa ca sper sa pot porni un proiect cat de curand nu de alta dar una e sa fie aici si alta e sa fiu nevoit sa-l chem pentru vreun proiect. Poate se intampla vreun miracol.
     Intre timp Simona Halep a castigat primul ei cel mai impotant si mai greu trofeu (greu si la propriu si la figurat [trofeul cantarind nici mai mult nici mai putin de 17 kg,  video despre moment]). Iar eu intre timp, m-am inprietenit cu un latvinian care seamana cu Dimitrov (Grigor). Jucam tennis pe terenul foarte intretinut din parcul central. Nu am putut sa castig in fata lui vreo opt meciuri la rand insa martea trecuta, pentru prima oara am invins. Mi-a luat ceva sa-i inteleg jocul si sa-i prind mingiile fulgeratoare aruncate chiar in colt de teren. Nu stiu ce tenis a practicat el dar are precizie de as cand loveste mingea cu forta. Partea comica in ceea ce-l priveste e ca de fiecare data cand nu i se duce mingea unde vrea... incepe sa pronunte niste cuvinte in limba lui. Pe mine ma apuca rasul pentru ca nu inteleg nimic iar omul ar putea sa spuna orice, chiar sa ma injure si pe mine, atunci cand arunc mingii mai inteligente. L-am anuntat ca mi se pare nostim ca nu inteleg nimic din ce zice si apoi, grabit, imi explica "A... nu, nu nu zic de tine nimic, doar ma enervez, atata tot". Ma linistesc din ras sa ma pot concetra la joc. Meciurile de tenis de la universitate sunt lafel de palpitante. Joc cu indieni, coreeni, chinezi si japoenzi plus alte natii iar asta face minunat jocul, in special cand jucam la dublu.
    Cand m-am angajat la Paperchase, am avut o sedinta cu intreaga echipa. Pentru a ne cunoaste, S., managerul de magazin, ne-a rugat sa ne imaginam actorul/actrita pe care il/o consideram noi cel mai aproape de personalitatea noastra si bineinteles, sa explicam de ce. Si, pentru ca eram singurul baiat de acolo, se scuza S., a trebuit sa incep eu. Pentru mine era ok, ma siteam relaxat, stiam ca o sa scap repede asa ca am inceput doar ca nu m-am dus in directia pe care o dorea S., m-am dus in directia pe care o vedeam eu nostima si cu relevanta pentru T0; participasem pe internet la unul din acele jocuri care te ajuta sa descoperi ce fel de personaj din cartea X ai fi, daca mana ta e feminina sau masculina, ce fel de personalitate ai, etc. Iar jocul meu se referea la acel film care s-ar plia cel mai bine pe viata mea. Iar rezultatul a fost "Breakfast at Tiffany's". Cand am mentionat numele filmului, in secunda unu toate fetele erau deja topite. Nu mai era nevoie de niciun fel de explicatie. Apoi s-a trecut la Beth. care era langa mine. Am observat apoi ca ea era singura care nu avea nicio reactie cu privire la incercarea mea de a fi comic. Nici macar una. Mai mult. Replica ei a fost una acida si directa "Eu nu am sa merg in directia asta". M-a facut sa rosesc si sa las capul in joc. Mi-am dat seama ca ma privea lung. Dintr o data am simtit un val de compasiune venind din partea ei. Apoi am auzit rasetele tuturor fetelor. Am zambit si eu usor apoi Beth a inceput sa vorbeasca despre personajul ei. Era un actor (baiat), nu-i mai tin minte numele. Rand pe rand, fiecare colega a venit cu personajul ei. Am realizat in timp ca Beth. purta simpatie pentru mine. Mi-am dorit sa nu-i acord atentia pe care un astfel de moment il cerea si asta pentru ca eram (si sunt) intr-o relatie (aceeasi). Insa asta nu ne opreste sa ne imbratisam si sa ne oferim compasiune atunci cand clipele devin dificile. Beth. dovedeste magia acelei fete plina de siguranta in comportament, voce si intelegi din prima, atunci cand o privesti, ca poti avea incredere in ea. Ca vrei sa o ajuti ori de cate ori are nevoie si ca iti doresti sa n-o superi cu nimic. Apoi e Emily, o fata inalta, cu configuratia corpului ca al unui baiat insa gingasa. Emily. ma corecteaza cu blandete cand gresesc a vorbi in engleza, si ma intreba de fiecare data daca e ok si daca ma supara. Eu ii explic ca sunt recunoscator pentru atentia ei si ca o rog sa ma corecteze indiferent cat de mica e gresala. Drept raspalata pentru ca am rabdarea sa ma las corectat de fiecare data (Emily. s-a dovedit a fi una din acele persoane care intradevar iubeste a corecta o persoana atunci cand greseste gramatical sau verbal si asta nu pentru ca are vreo obsesie sau mai stiu eu ce dar pentru ca tine la limba Engleza. Si e normal, in Romania am intalnit 10 astfel de personalitati pe metru patrat si nu exagerez) deci, intr-o zi ma roaga s-o ajut cu ceva iar eu, bucuros, ma conformez apoi se intoarce catre mine, ma priveste, vrea sa spuna ceva insa cuvintele nu ies "wait" apoi cu concentrare rosteste un "Multumesc" aproape perfect. Incredibil! Emotiile ma cuprind, incerc sa mi le controlez dar in zadar. Incredibil. Desi am iesit cu ea la un suc si am mers sa vad cum bate clopotele in capela din centrul orasului, nu imi aduc aminte sa-i fi spus cum se zice la in limba romana "thanks". Multumesc Emily. Pandora este experta in vanzari. Este si invatatoare. Acela e defapt primul ei job. Paperchase e secund. Aproape toate fetele au un al doilea job [Emily si Beth inclusiv]. Seamana cu mama. S-a bucurat enorm sa afle asta. Ne imbratisam mereu cand ne vedem. Ma simt atat de confortabil in preajma ei ca la un moment dat, am intrebat-o in romana "Ce faci?" A ras. De la Pandora am invatat foarte multe lucruri despre job si a avut mereu rabdare sa-mi explice mereu tot ceea ce am avut nevoie sa stiu. "Merci" imi spune la un moment dat zambind! Divin! Toate fetele m-au ajutat enorm. Va multumesc! Sunt bucuros sa ma aflu intr-o echipa care, lafel ca mine, tine la legatura frateasca dintre mebrii ei. M-au numit angajatul lunii februarie. Multumesc Doamne.
     Despre Bell ringing sunt foarte multe de spus. Ceea ce putini oameni stiu este ca se pot compune melodii in toata puterea cuvantului batand clopotele. Exista o stiinta care se ocupa de studiul clopotelor, tonalitati. Despre toate acestea se poate citi aici. Si e doar putin din ceea ce stie Emily despre. Despre clopote cunosc dintr-un film ca de fiecare data cand un clobot se aude, un inger isi primeste aripile. :). Iar filmul se numeste "It's a wonderful life" nominalizat pentru cel mai bun film, la 3 ani dupa Breakfast at Tiffany's ('61), castigator a 2 premii Oscar la randu-i. Aici e un clip video cu cei care bat clopotele in oras (pe unii dintre ei i-am cunoscut cand m-am dus in cercetare pentru un posibil documentar). Si inca un material informativ aici. Zilele istea se intampla si re-inmormantarea regelui pierdut si regasit dupa aproape jumatate de mileniu, Richard al III-lea. Despre rege aici. Despre ceremonie aici. La acest eveniment, Emily a batut clopotele impreuna cu echipa ei. R III P Richard!
    Am 45 de zile de cand am mancat ultima oara ciocolata sau ceva care sa contina ciocolata, de cand am baut ultima oara coca-cola, de cand am baut cafea sau ceva care sa contina cofeina, de cand am baut ultima oara un energizant. Ma bucura asta insa acum mananc nitel mai des gogosi. :)). Adica, nu mananc gogosi cu privire la ciocolata si coca-cola - mananc gogosi la propriu. Aici sunt foarte bune gogosile. Si ieftine. Treo gogosi, o lira. Sau sase cu 70 de cenci. Depinde de unde le iau. Au magazin special doar pentru gogosi unde poti gasi dintre cele mai felurite sortimente de gogosi. Iar coada e lafel de mare precum era coada de la mici la Kaufland :)). Si nu exagerez. Poate chiar mai mare. Asa ca... dimineata, in timp ce astept sa ajunga unul din manageri sa deschida magazinul, privesc linistit vitrina Paperchase, savurand o gogoasa impreuna cu pahar de fanta, precum Holly... in Breakfast!
Breakfast soundtrack

The connectinon...

God made the Univers!
This is a supreme truth...
And then He made the colors!

Blue is the sea, as is the sky
They together form one ocean,
Water is the name for it!
And people have Blue eyes...

Brown is the Earth that
Sustain the flora and the fauna
Then, Earth support the oceans!
And people have Brown eyes...

Green is the flora; oxygen comes out
That sustain the life. And she
Needs water and earth.
And people have Green eyes...

There are three colors of God
And they all embrace each other
Every single day...
So that people can see
   ... the connection!

Cand visezi prea mult...

De cand am venit in UK, m-am aflat in postura putin jenanta de a primi ajutor. Am primit sprijin. Desi da, ma simt jenat de situatie (as fi peferat sa pot rezolva singur totul, avand varsta pe care o am) sunt pe deplin recunoscator, traind continuu dorinta de a rasplati inapoi bunavointa, rabdarea si increderea primita. Dealtfel, rar se intampla sa primim astfel de prijin, in special, la aceasta varsta.
Dar o data cu recunostinta, se mai naste un sentiment. Acela de frica... de a nu trece limita, de a nu primi mai mult decat merit. Cat merit? Merit? Sau, ca sa ma exprim in termenul atat de popular si cunoscut "am luat tot bratul, intinzandu-mi-se doar mana...?"
Aceste sentimente le-am trait la plural de cand am venit aici. Este sora mea, Florina, fata de care m-au incercat aceste trairi si... Clubul de tennis al Universitatii din orasul in care locuiesc.
     S-a intamplat ca la scurt timp dupa ce am venit in Uk, stiind despre Anglia ca este tara in care a luat nastere tenisul, in 1874 este datat primul campionat de tenis (Primul campionat de Wimbledon avand loc in anul 1877) mi-am zis ca trebuie sa se intample ceva magic cu acest joc in aceasta tara. M-am convins repede ca am avut dreptate. Asa cum exista la noi in tara terenuri de fotbal in fiecare parc (cu mici exceptii) asa exista si aici, in fiecare parc (cu mici exceptii) intre 4 si 6 terenuri de tennis de camp unde se poate juca gratis. Bineinteles, racheta si mingiile ti le aduci de acasa. S-a facut ca in acelasi timp eram interesat si de facultatile din oras. Iata-ma la Universitatea din Leicester. Am purtat discutii cu profesorul catedrei de film a facultatii si acesta s-a aratat foarte incantat de dorinta mea de a aplica la facultatea de acolo. Mai mult decat atat... acesta stia sa vorbeasca si putina romana. Eram socat si emotionat in acelasi timp. Imi explica pe scurt apoi ca studiaza arta (in general) in cultura romaneasca si bineinteles si cinematograful asa ca... iata-l vorbind in romana pe omul de la care m-a asteptam cel mai putin sa-mi vorbeasca in dulcele grai romanesc. Sper sa aplic la facultate intr-un an sau doi. Apoi... facultatea detine si una dintre cele mai inalte cladiri din oras dar nu inaltimea facea deosebita cladirea ci faptul ca in interiorul acesteia se afla unul din cele mai vechi sisteme de lift: Paternoster. Exista cate un compartiment al liftului pentru fiecare etaj in parte. Acesta se invarte continuu, ca o roata imensa, de la etajul 1 pana la etajul 18, cu doua trasee - unul coboara si altul urca. Treaba interesanta cu liftul e ca n-are usi si trebuie sa urci in acesta in timp ce se deplaseaza de la un etaj la altu. Exact. In timp ce liftul se misca, tu trebuie sa urci in el. Dar nu-i bai - daca iti e frica, o poti face imediat cu urmatorul compartiment care vine...si tot asa. Si, fiind ca o roata, sau mai bine zis, ca un lant de bicicleta, trebuie sa ai grija sa cobori pana ca acesta isi schimba sensul (de la urcat la coborat). Este interzis sa te afli in lift in timp ce acesta realizeaza maneva de schimbare de sens. Iar eu am patit-o pentru ca nu stiam cate etaje are defapt cladirea asa ca... m-am trezit ca se face intuneric. Au fost cateva secunde bune in care am simtit ca nu ma mai pot tine pe picioare de frica.

Aici este un clip video cu liftul din cladirea facultatii:
https://www.youtube.com/watch?v=upgVoZKvP3M

Dupa ce m-am plictisit de a ma lasa fermecat de lift, doar nu aveam sa-mi petrec intreaga zi minunandu-ma, m-am dus sa vad cum arata sala de cinema din interiorul facultatii, acolo unde se proiecteaza de dimineata pana seara... filme de arta. Am putut intra cu usurinta in sala si m-am aseazat linistit pe un scaun; sunet bun, imagine ok, scaunele ca in sala cinematografului Studio din Piata Romana. Senzatia: un film vazut in sala cinematografului Elivre Popesco. Frumos! Avem multe de facut in acea zi asa ca m-am rudicat de pe scaun cu speranta ca am sa revin in curand si am pornit spre iesire cu gandul de a vedea acum terenurile de tenis ale Universitatii despre care aflasem in prezentarea facuta de studenti. Doar ca, trist, terenurile nu se aflau in incinta campusului universitar si mai mult decat atat, a trebuit sa parcurg pe jos intreg orasul... si chiar mai mult: din pacate terenurile se afla in afara orasului. In acelasi loc cu caminele studentesti. Dar a meritat tot drumul. Am ajuns in timpul unei sesiuni de tennis unde, antrenorul,Ben, mi-a acordat cu bunavointa din timpul sau pentru a discuta despre cursuri si teren. In timp ce vorbea, dragostea mea pentru acest joc minunat inflorea, iar in interiorul meu retraiam clipele anilor de inceput; nu aveam nici 15 ani cand am calcat prima oara pe un teren de tenis unde... ajunsesem din intamplare. Era un club despre care aflasem ca tine pe gratis lectii de voilei ( pe atunci eram capitanul echipei de volei masculin, unde castigaram si campionatul) si mi-am zis sa incerc, poate o sa se intample ceva mai mult decat ceea ce se intampla in scoala, in special pentru ca erau gratis (ai mei nu aveau bani nici marcar sa-mi cumpere doua perechi de tenesi pe care-i sa-i am de schimb, in acea perioada). Dar cand profesorul mi-a zis ca sesiunile de volei nu se mai tin si ca atunci faceau inscrieri pentru tenis, fotbal si baschet... in interiorul meu s-au aprins scantei. Tennis?! Atunci doar la televizor puteam sa vad un meci de tenis dar mi se parea ceva extraterestrial, extravagant, ca numai o anumita categorie de oameni din societate primeau sansa sa joace acest incredibil joc. Asa ca am spus da pentru tennis. Au urmat doua luni neintrerupte de practica si apoi un campionat unde am luat locul doi ( cu vreo 20 copii inscrisi). Primisem si diploma :). Iar acum, vazand iarba de pe teren, liniile albe la perfectie trase... sufletul mi se trezi intru emotie, mi-am permis sa-l intreb pe Ben daca doreste sa schimbe cateva mingii cu mine. Acesta a acceptat cu bucurie "I'm here to make sure every one has a chance to play tennis!" Asa ca iata-ma iar zburand de fericire pe terenul de tenis. Ca sansele de a lua mingiile lui Ben scadeau chiar si la 0 de cele mai multe ori, asta e partea a doua. Ben a observat devotamentul meu si entuziasmul de a juca asa ca m-a invitat sa vin si urmatoarea data, daca vroiam, bineinteles. Cred ca mi-au lacrimat ochii in acele momente dar sper ca nu. Mi se mai intampla asta. Sesiune dupa sesiunea, astazi m-am aflat in cea de-a 10-a saptamana pe terenul de tenis al Universitatii. Insa astazi a fost ultima sesiune la care am mai putut participa.
     Sunt clipele magice si apoi realitate. E important sa nu facem confuzie intre acestea. Este important sa nu amestecam realitatea cu magicul. Mirificul. E vorba de un echilibru. Iar acest echilibru m-a trezit intre timp la realitate; tinerii facultatii platesc pentru aceste curusuri. Iar eu nu eram inca student asa ca a fost nevoie sa inteleg felul in care puteam participa in contiuarea la sesiunile de tenis fara sa jignesc pe nimeni pentru ca tinerii de pe teren, intradevar... se aratau respectuosi si binevoitori fata de mine dar asta pentru ca eram un oaspete, sau pentru ca facem spectacol pe teren reusind sa preiau chiar si cele mai imposibile mingii sau poate ca nu le pasa, ca era treba lui Ben. Realitatea era ca existau totusi si cateva momente in care unii dintre ei ma luau peste picior. Eu imi ziceam ca nu joc bine. Asa era, dar nu acesta era adevaratul motiv. Apoi am realizat ca trebuie sa vorbesc cu Ben, sa incerc sa inteleg de ce ma accepta pe teren si sa-l fac sa inteleaga faptul ca stiu si percep situatia si ca studentii nu au nicio obligatie sa imi tolereze prezenta pe terenul de tenis. Ben m-a asigurat ca nu sunt probleme momentan si ca studentii ma accepta pe teren, ca intradevar aceasta este situatia si ca din punctul lui de vedere... pot sa vin in continuare pe teren. Eram surprins iar. Si totusi inca imi parea ca ma aflam in acea zona in care trecem granita spre nesimtire. Avem momente in care analizam mult situatia. Nu imi doream sa supar pe nimeni si daca vreun student si-ar fi exprima in mod direct dorinta ca eu sa nu mai vin la tennis, pe cat de mult iubesc acest joc, as fi acceptat cu recunostinta pentru tot timpul pe care-l primisem pana in acea clipa. Dar apoi s-a intamplat ceva ciudat.
     Cand primim ajutorul, primim cu mult mai mult decat ajutorul. Primim bunavointa, simpatia sau timpul persoanei care doreste sa savarseaza acest divin act. Primim intelegere si afectiune. Si apoi Il primim pe Dumnezeu. Pentru ca orice ajutor vine pe cai divine si nicidecum altfel. Acest ajutor care-ti face inima sa tresare de bucurie, care iti lumineaza o imensa parte a sufletului, care te face sa priveste pozitiv inainte pentru ca iti e usor sa vezi calea chiar de nu vezi pe unde mergi din cauza oceanului de lumina. Ne aflam adesea in ipostaza de a risca a ne afla dincolo de limita a ceea ce inseamna a lua mai mult decat trebuie... . Si aici ma refer la cumparaturi, la apa pe care o folosim cand facem baie, hartia pe care scriem si pe care o aruncam sau rupem daca avem doar o gresala pentru ca nu ne place sa vedem mazgalituri, cat stam trezi mai mult decat trebuie, cat mancam mai mult decat e nevoie, cat bem sucuri care sa ne satisfaca o anumita nevoie sa zahar si energie si tot asa. Prea putin ne gandim cat de mult profitam de acestea. Sau chiar deloc. Trebuie sa recunosc ca aceasta este un nivel de adevar personal foarte dificil de atins. Este incredibil de greu de ajuns aici. Dar se poate. Iar acest ceva ciudat s-a exprimat prin respectul crescand al studentilor fata de mine. Situatia luase o intorsatura greu de inchipuit. La scurt timp dupa aceasta, adica in urma cu doua saptamani, am fost invitat de catre Ben sa intru pe situl de importanta gigant pentru tenisul din Marea Britanie, LTA. Astfel ca acum sunt membru British tenis si pot juca tenis in cadrul campionatelor interne. Duminca trecuta am jucat intr-un meci de dublu-mix unde eu si colega mea de teren, o foarte simpatica studenta, castigaram meciul. Cu scor strans da'-l castigaram. M-am aflat langa o fata despre care nu stiam nimic, jucand tenis la dublu, tenis pe care nu prea l-am practicat deloc. Ea s-a bucurat insa de prestatia mea, mai ales ca ei ii cam era frica de minge. Apoi, Danny, coordonatorul Clubului de tenis al universitatii m-a abordat pe facebook. Mi-a explicat ca sesiunele de tenis unde Ben preda sunt sesiuni studentesti. Mi-a spus ca nu el este in masura sa ia vreo decizie doar ca ar fi corect sa vin doar la meciurile de tennis ale Clubului care au loc de doua ori pe saptamana, unde pot aduce doar doua lire, pentru organizare, asa cum fac toti cei care vin. Acest pas trebuia facut mai devreme sau mai tarziu asa ca azi am mers pentru ultima oara la sesiunile de miercuri de tenis, ca sa-i multumesc lui Ben pentru aceasta sansa, singurul fel in care puteam face ceva ca sa nu ma simt impovarat de acest gand cum ca... as fi luat prea mult. Ca as fi trecut limita, cu speranta ca am sa-i pot multumi si altfel atunci cand voi avea mai mult de oferit...
Aici poate fi vazut rezultatul meciului trecut:
http://www.lta.org.uk/Competitions/Event/?ctn=1-29AUKGW&evt=1-29AUKH1
Sambata avem iar meci. :)

La mulți Ani!

N-am cum să uit că azi este ziua ta!