> prietenie

Merg mereu pe jos. E un gest de apreciere pentru natură, un gest ce reflectă starea mea de mulţumire şi bucurie deplină. O stare ce devine, privită din exterior, uşor exagerată. Gesturi ce par să vină de pe altă planetă, ce nu exprima sentimente concrete, omeneşti... personalizatoare. Şi totuşi pline de viaţă. În fond, doar ceea ce e plin de viaţă contează. Plin de energie, sentiment, dragoste... prietenie. Prietenia dintre tine şi viaţa. Eu privesc mereu această prietenie tot mai însetat de ea cu toate că mă simt tot mai depărtat de ea. Am ceea ce încep să nu mai am. Îmi doresc ceea ce pierd. Însă ceea ce îmi doresc voi avea mereu pentru că e ceea ce îmi doresc. O dorinţă. Dar apoi, umbră de îndoială şi dezamăgire îşi face prezenta nedorită dar nu zăboveşte mult pentru că am învăţat-o să păstreze distanţa. Am învăţat să întăresc prietenia, s-o ţin aproape lângă mine... să trăiesc prietenia. Şi totuşi au existat momente când umbra era mai deasă, mai pătrunzătoare mai puternică în dorinţa de a destrăma prietenia. Însă ce poate să întărească  o prietenie mai mult decât momentele de încercare? Acele momente în care eşti atât de pătruns în prietenie şi legat intransa că simţi că ea există si atât... iar umbra îşi face loc printre dulcile momente. Te loveşte ca să te atenţioneze că te afli aici ca să simţi prietenia, să o trăieşti şi nu ca să fie pur şi simplu.

Sunt foarte multe momente în care mă gândesc la toate acele verigi de legătură a prieteniei dintre mine şi ceilalţi şi toate acele binefaceri pe care mi le-au făcut dea lungul timpul şi în acele clipe mă simt atât de mic privind toate acestea. Simt că n-am făcut niciodată suficient, că n-am făcut niciodată tot atât de mult pe cât ei au făcut pentru mine. Sentimentul acesta creşte şi mă cuprinde, mă ia prin surprindere şi ... creşte devenind treptat o energie ce pune stăpânire pe mine încercând să mă sustragă de la energia pozitivă. Şi totuşi nu reuşeşte pentru sentimentul din care a lua naştere e acela de neputinţa într-adevăr, dar neputinţa e generată de dorinţa de a realiza. Această dorinţă de realizare e ceea ce contează. Şi tot ea e cea care dă roade. Da, sunt prieteni care au făcut enorm pentru mine. Enorm. Pe ei n-am cum să-i ajut acum. Nu am cum să le întorc bunătatea acum. Însă tot ce pot să fac este să împărtăşesc energie pozitivă cu toţi şi să-i ajut pe cât pot de mult pe aceia cărora le pot oferi şi eu ajutor. Astfel, neputinţa dispare iar ceea ce era trăit nu cu mult timp în urmă sub formă de energie înăbuşitoare, acum reuşeşte să formeze ceea ce numim dragoste pentru cei din jur. Reuşeşte să formeze înţelepciune.

Este oficial. De azi prietenia dintre mine şi cinema este şi mai strânsă. O să vorbesc altă dată mai în detaliu despre modul în care această prietenie a reuşit să se întărească şi mai mult. Acum nu pot a vizez decât la momentul în care o să aibă loc şi nunta:P. Da, am folosit bine termenul. Îmi doresc să mă însor cu cinemaul. Poate dezamăgesc câteva fete... dar pentru mine, nu poate exista o dorinţă mai frumoasă.

[Un om, calul şi câinele său mergeau pe un drum. Pe când treceau pe lângă un copac uriaş, căzu un fulger şi toţi muriră trăsniţi. Omul însă nu-şi dădu seama că părăsise lumea aceasta şi merse mai departe cu cele două animale; [...].

Drumul era foarte lung, stâncos şi abrupt, soarele puternic, ei erau năduşiţi şi foarte însetaţi. La un cot al drumului zăriră o poartă măreaţa numai din marmură, carea ducea la o piaţă pavată cu lespezi de aur, în centrul căreia ţâşnea un izvor cu apa cristalină. Drumeţul se îndrepta către omul care păzea poarta.

"Bună ziua."

"Bună ziua." răspunse paznicul.

"Ce loc e acesta, atât de frumos?"

"Aici este cerul"

"Ce minunat că am ajuns în cer, suntem atât de însetaţi"

"Poţi intra şi bea apă după pofta inimii!" şi paznicul îi arătă izvorul.

"Calul şi câinele meu sunt şi ei însetaţi"

"Îmi pare foarte rău" zise paznicul " aici nu e îngăduita intrarea animalelor"

Omul era foarte dezamăgit deoarece setea îi era foarte mare dar nu vroia să bea de unul singur; îi mulţumi paznicului şi merse mai departe. După un drum lung tot de-a lungul coastei, ajunşi la capătul puterilor, sosiră într-un loc a cărei intrare era străjuită de o poartă veche care dădea spre un drum de pământ mărginit de copaci. La umbra unuia dintre ei era tolănit un om, cu pălăria pe ochi, dormind pesemne.

"Bună ziua" zise drumeţul."

Omul moţăii din cap.

"Ne e foarte sete, mie, calului şi căţelului meu."

"E un izvor la pietrele alea." zise omul arătându-le un lac. "Puteţi bea după pofta inimii"

Omul, câinele şi calul merseră la izvor şi-şi potoliră setea. Drumeţul se întoarse ca să mulţumească.

"Întoarceţi-vă oricând doriţi." spuse omul. "

"Aşa, ca să ştiu, cum se numeşte locul acesta?"

"Cerul"

"Cerul? Păi paznicul de la poarta de marmură ne-a spus că acolo e cerul"

"Ăla nu e cerul, ăla e iadul."

Drumeţul rămase uluit; "Ar trebui să nu-i lăsaţi să vă folosească numele!O asemenea îndrumare mincinoasă poate pricinui mari încurcături!"

"Nici vorbă! la drept vorbind, ei ne fac un mare serviciu. Căci acolo trag toţi cei capabili să-şi părăsească cei mai buni prieteni..." ] (fragment din "Diavolul şi Domnişoara Prym", de Paulo Coelho)

After School se apropie cu paşi repezi de finish so... să-i ţinem pumnii!

Doamne Ajută!

Suntem la câteva opere cinematografice depărtare de Rai*.
*am mai citit si :  Supleantul, Douasprezece povestiri calatoare, Diavolul si Domnisoara Prym