Ce menţine unită o echipă? Îs banii sau e entuziasmul? E timpul său decizia? Pasiunea sau plăcerea? Acţiunea? Drumul? Iertarea? Răbdarea? Ce anume? Cred că e rezultatul. Dar e cale lungă până la rezultat. Nu e nimic, parcurgi calea. Cum? N-am nimic. Ai scenariul. Ai forţa. Ai dăruirea. Dar ele nu se văd mereu. Nici nu trebuie. Păi atunci... ce anume e? Priveşte înainte. Nu pot să văd...e prea departe. Mai bine stau aici, în prezent. E bine şi aşa. Şi ce vezi aici? Nu pot să mă uit de multe ori. De ce? E frica? Sunt eu singur. Nu există o altă cale! Vrei să existe? Câteodată da! Câteodată. Nu eşti singur. Ştiu! Atunci ce e ce simţi? Greutatea. Exact! Şi e normal. Ce nu-ţi place? Să fiu privit. Când? Când nu ştiu că nu ştiu. Şi ce faci atunci? Îmi dau seama. Imediat? Nu. Trece timp. Cât? Nu mult. Şi ce nu ştii? Că îmi e greu. Deci ei văd! Cred că da. Şi ce fac? Îmi spun. Ce? Că îmi e greu. Cum? Mă imită. Ce imită? Pe mine cel fără de experienţă? E normal? Câteodată da. Pentru că ştii? Deoarece conştientizez. Ce? Cum să mă corectez. Deci ai nevoie să conştientizezi? Am nevoie să fac ce trebuie mereu. Asta nu se poate întâmpla. De ce? Pentru că totul este experienţă şi lecţii. Da. Deci... ce anume menţine echipa unită? Nimic. Nimic? Există echipa? Există? Sunt oameni care vor să facă un film. Oameni care urmăresc aceeaşi dorinţa. Decizia încă există chiar şi pe drum înspre finalitate.
Am trimis foarte multe mail-uri azi. M-am dus la sediul raiffeisen în căutare de fonduri. Foarte interesantă clădirea lor. Nu-mi mai puteam lua ochii de la lifturi. Designeuri incredibile.
După masă m-am întâlnit cu o foarte bună prietenă, Elena Pâslaru. Mi-a dat foarte multe sfaturi despre modul în care să-i abordez pe cei cărora le voi prezenta proiectul în speranţa unui ajutor. I-am explica că sunt artist. Nu ştiu cum să vorbesc ca un om de afaceri. Trebuie să joc mereu un rol când fac asta şi e clar că nu sunt foarte bun. Ea se ocupă cu astfel de lucruri şi ştie despre ce vorbeşte aşa că... i-am ascultat sfaturile atent. Nu e important să ştii să faci asta ci e important să fii sincer. Pentru a fii sincer nu trebuie să te străduieşti. Este adevărat că sunt gesturi pe care nu le pot face şi este clar că vârsta mea şi mai ales mentalitatea nu le-a înţeles pe deplin. Nu vreau să intru într-o astfel de lume unde trebuie să joci în rol mereu ca să nu trădezi gesturi. Dar nu cred că joacă nimeni niciun rol. Sunt doar eu, cel cu o viziune aparte asupra lucrurilor.
Pe seară am făcut repetiţii cu Adi (Mihai) şi cu Munteniţa. Încep să se lege lucrurile.
