Dar o data cu recunostinta, se mai naste un sentiment. Acela de frica... de a nu trece limita, de a nu primi mai mult decat merit. Cat merit? Merit? Sau, ca sa ma exprim in termenul atat de popular si cunoscut "am luat tot bratul, intinzandu-mi-se doar mana...?"
Aceste sentimente le-am trait la plural de cand am venit aici. Este sora mea, Florina, fata de care m-au incercat aceste trairi si... Clubul de tennis al Universitatii din orasul in care locuiesc.
S-a intamplat ca la scurt timp dupa ce am venit in Uk, stiind despre Anglia ca este tara in care a luat nastere tenisul, in 1874 este datat primul campionat de tenis (Primul campionat de Wimbledon avand loc in anul 1877) mi-am zis ca trebuie sa se intample ceva magic cu acest joc in aceasta tara. M-am convins repede ca am avut dreptate. Asa cum exista la noi in tara terenuri de fotbal in fiecare parc (cu mici exceptii) asa exista si aici, in fiecare parc (cu mici exceptii) intre 4 si 6 terenuri de tennis de camp unde se poate juca gratis. Bineinteles, racheta si mingiile ti le aduci de acasa. S-a facut ca in acelasi timp eram interesat si de facultatile din oras. Iata-ma la Universitatea din Leicester. Am purtat discutii cu profesorul catedrei de film a facultatii si acesta s-a aratat foarte incantat de dorinta mea de a aplica la facultatea de acolo. Mai mult decat atat... acesta stia sa vorbeasca si putina romana. Eram socat si emotionat in acelasi timp. Imi explica pe scurt apoi ca studiaza arta (in general) in cultura romaneasca si bineinteles si cinematograful asa ca... iata-l vorbind in romana pe omul de la care m-a asteptam cel mai putin sa-mi vorbeasca in dulcele grai romanesc. Sper sa aplic la facultate intr-un an sau doi. Apoi... facultatea detine si una dintre cele mai inalte cladiri din oras dar nu inaltimea facea deosebita cladirea ci faptul ca in interiorul acesteia se afla unul din cele mai vechi sisteme de lift: Paternoster. Exista cate un compartiment al liftului pentru fiecare etaj in parte. Acesta se invarte continuu, ca o roata imensa, de la etajul 1 pana la etajul 18, cu doua trasee - unul coboara si altul urca. Treaba interesanta cu liftul e ca n-are usi si trebuie sa urci in acesta in timp ce se deplaseaza de la un etaj la altu. Exact. In timp ce liftul se misca, tu trebuie sa urci in el. Dar nu-i bai - daca iti e frica, o poti face imediat cu urmatorul compartiment care vine...si tot asa. Si, fiind ca o roata, sau mai bine zis, ca un lant de bicicleta, trebuie sa ai grija sa cobori pana ca acesta isi schimba sensul (de la urcat la coborat). Este interzis sa te afli in lift in timp ce acesta realizeaza maneva de schimbare de sens. Iar eu am patit-o pentru ca nu stiam cate etaje are defapt cladirea asa ca... m-am trezit ca se face intuneric. Au fost cateva secunde bune in care am simtit ca nu ma mai pot tine pe picioare de frica.
Aici este un clip video cu liftul din cladirea facultatii:
https://www.youtube.com/watch?v=upgVoZKvP3M
Dupa ce m-am plictisit de a ma lasa fermecat de lift, doar nu aveam sa-mi petrec intreaga zi minunandu-ma, m-am dus sa vad cum arata sala de cinema din interiorul facultatii, acolo unde se proiecteaza de dimineata pana seara... filme de arta. Am putut intra cu usurinta in sala si m-am aseazat linistit pe un scaun; sunet bun, imagine ok, scaunele ca in sala cinematografului Studio din Piata Romana. Senzatia: un film vazut in sala cinematografului Elivre Popesco. Frumos! Avem multe de facut in acea zi asa ca m-am rudicat de pe scaun cu speranta ca am sa revin in curand si am pornit spre iesire cu gandul de a vedea acum terenurile de tenis ale Universitatii despre care aflasem in prezentarea facuta de studenti. Doar ca, trist, terenurile nu se aflau in incinta campusului universitar si mai mult decat atat, a trebuit sa parcurg pe jos intreg orasul... si chiar mai mult: din pacate terenurile se afla in afara orasului. In acelasi loc cu caminele studentesti. Dar a meritat tot drumul. Am ajuns in timpul unei sesiuni de tennis unde, antrenorul,Ben, mi-a acordat cu bunavointa din timpul sau pentru a discuta despre cursuri si teren. In timp ce vorbea, dragostea mea pentru acest joc minunat inflorea, iar in interiorul meu retraiam clipele anilor de inceput; nu aveam nici 15 ani cand am calcat prima oara pe un teren de tenis unde... ajunsesem din intamplare. Era un club despre care aflasem ca tine pe gratis lectii de voilei ( pe atunci eram capitanul echipei de volei masculin, unde castigaram si campionatul) si mi-am zis sa incerc, poate o sa se intample ceva mai mult decat ceea ce se intampla in scoala, in special pentru ca erau gratis (ai mei nu aveau bani nici marcar sa-mi cumpere doua perechi de tenesi pe care-i sa-i am de schimb, in acea perioada). Dar cand profesorul mi-a zis ca sesiunile de volei nu se mai tin si ca atunci faceau inscrieri pentru tenis, fotbal si baschet... in interiorul meu s-au aprins scantei. Tennis?! Atunci doar la televizor puteam sa vad un meci de tenis dar mi se parea ceva extraterestrial, extravagant, ca numai o anumita categorie de oameni din societate primeau sansa sa joace acest incredibil joc. Asa ca am spus da pentru tennis. Au urmat doua luni neintrerupte de practica si apoi un campionat unde am luat locul doi ( cu vreo 20 copii inscrisi). Primisem si diploma :). Iar acum, vazand iarba de pe teren, liniile albe la perfectie trase... sufletul mi se trezi intru emotie, mi-am permis sa-l intreb pe Ben daca doreste sa schimbe cateva mingii cu mine. Acesta a acceptat cu bucurie "I'm here to make sure every one has a chance to play tennis!" Asa ca iata-ma iar zburand de fericire pe terenul de tenis. Ca sansele de a lua mingiile lui Ben scadeau chiar si la 0 de cele mai multe ori, asta e partea a doua. Ben a observat devotamentul meu si entuziasmul de a juca asa ca m-a invitat sa vin si urmatoarea data, daca vroiam, bineinteles. Cred ca mi-au lacrimat ochii in acele momente dar sper ca nu. Mi se mai intampla asta. Sesiune dupa sesiunea, astazi m-am aflat in cea de-a 10-a saptamana pe terenul de tenis al Universitatii. Insa astazi a fost ultima sesiune la care am mai putut participa.
Sunt clipele magice si apoi realitate. E important sa nu facem confuzie intre acestea. Este important sa nu amestecam realitatea cu magicul. Mirificul. E vorba de un echilibru. Iar acest echilibru m-a trezit intre timp la realitate; tinerii facultatii platesc pentru aceste curusuri. Iar eu nu eram inca student asa ca a fost nevoie sa inteleg felul in care puteam participa in contiuarea la sesiunile de tenis fara sa jignesc pe nimeni pentru ca tinerii de pe teren, intradevar... se aratau respectuosi si binevoitori fata de mine dar asta pentru ca eram un oaspete, sau pentru ca facem spectacol pe teren reusind sa preiau chiar si cele mai imposibile mingii sau poate ca nu le pasa, ca era treba lui Ben. Realitatea era ca existau totusi si cateva momente in care unii dintre ei ma luau peste picior. Eu imi ziceam ca nu joc bine. Asa era, dar nu acesta era adevaratul motiv. Apoi am realizat ca trebuie sa vorbesc cu Ben, sa incerc sa inteleg de ce ma accepta pe teren si sa-l fac sa inteleaga faptul ca stiu si percep situatia si ca studentii nu au nicio obligatie sa imi tolereze prezenta pe terenul de tenis. Ben m-a asigurat ca nu sunt probleme momentan si ca studentii ma accepta pe teren, ca intradevar aceasta este situatia si ca din punctul lui de vedere... pot sa vin in continuare pe teren. Eram surprins iar. Si totusi inca imi parea ca ma aflam in acea zona in care trecem granita spre nesimtire. Avem momente in care analizam mult situatia. Nu imi doream sa supar pe nimeni si daca vreun student si-ar fi exprima in mod direct dorinta ca eu sa nu mai vin la tennis, pe cat de mult iubesc acest joc, as fi acceptat cu recunostinta pentru tot timpul pe care-l primisem pana in acea clipa. Dar apoi s-a intamplat ceva ciudat.
Cand primim ajutorul, primim cu mult mai mult decat ajutorul. Primim bunavointa, simpatia sau timpul persoanei care doreste sa savarseaza acest divin act. Primim intelegere si afectiune. Si apoi Il primim pe Dumnezeu. Pentru ca orice ajutor vine pe cai divine si nicidecum altfel. Acest ajutor care-ti face inima sa tresare de bucurie, care iti lumineaza o imensa parte a sufletului, care te face sa priveste pozitiv inainte pentru ca iti e usor sa vezi calea chiar de nu vezi pe unde mergi din cauza oceanului de lumina. Ne aflam adesea in ipostaza de a risca a ne afla dincolo de limita a ceea ce inseamna a lua mai mult decat trebuie... . Si aici ma refer la cumparaturi, la apa pe care o folosim cand facem baie, hartia pe care scriem si pe care o aruncam sau rupem daca avem doar o gresala pentru ca nu ne place sa vedem mazgalituri, cat stam trezi mai mult decat trebuie, cat mancam mai mult decat e nevoie, cat bem sucuri care sa ne satisfaca o anumita nevoie sa zahar si energie si tot asa. Prea putin ne gandim cat de mult profitam de acestea. Sau chiar deloc. Trebuie sa recunosc ca aceasta este un nivel de adevar personal foarte dificil de atins. Este incredibil de greu de ajuns aici. Dar se poate. Iar acest ceva ciudat s-a exprimat prin respectul crescand al studentilor fata de mine. Situatia luase o intorsatura greu de inchipuit. La scurt timp dupa aceasta, adica in urma cu doua saptamani, am fost invitat de catre Ben sa intru pe situl de importanta gigant pentru tenisul din Marea Britanie, LTA. Astfel ca acum sunt membru British tenis si pot juca tenis in cadrul campionatelor interne. Duminca trecuta am jucat intr-un meci de dublu-mix unde eu si colega mea de teren, o foarte simpatica studenta, castigaram meciul. Cu scor strans da'-l castigaram. M-am aflat langa o fata despre care nu stiam nimic, jucand tenis la dublu, tenis pe care nu prea l-am practicat deloc. Ea s-a bucurat insa de prestatia mea, mai ales ca ei ii cam era frica de minge. Apoi, Danny, coordonatorul Clubului de tenis al universitatii m-a abordat pe facebook. Mi-a explicat ca sesiunele de tenis unde Ben preda sunt sesiuni studentesti. Mi-a spus ca nu el este in masura sa ia vreo decizie doar ca ar fi corect sa vin doar la meciurile de tennis ale Clubului care au loc de doua ori pe saptamana, unde pot aduce doar doua lire, pentru organizare, asa cum fac toti cei care vin. Acest pas trebuia facut mai devreme sau mai tarziu asa ca azi am mers pentru ultima oara la sesiunile de miercuri de tenis, ca sa-i multumesc lui Ben pentru aceasta sansa, singurul fel in care puteam face ceva ca sa nu ma simt impovarat de acest gand cum ca... as fi luat prea mult. Ca as fi trecut limita, cu speranta ca am sa-i pot multumi si altfel atunci cand voi avea mai mult de oferit...
Aici poate fi vazut rezultatul meciului trecut:
http://www.lta.org.uk/Competitions/Event/?ctn=1-29AUKGW&evt=1-29AUKH1
Sambata avem iar meci. :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu