Artistii sunt doar niste copii...

Filmarea de sâmbătă a decurs excelent. Conform planului. "Urmăreşte planul" spunea o carte de regie foarte cool. Aşa am făcut. În cele 3 ore până să se facă întuneric am avut timp să discut despre secvenţa cu asistentul regie, cu dp-ul şi cu actorii. Am avut timp să facem repetiţii şi să aranjăm luminile. Nu vreau să laud prea mult echipa pentru că s-ar putea spune că sunt subiectiv dar eu îi pot numi pe aceşti oameni EROI. Au rezistat cu brio celor 17 ore de filmare. Şi-au făcut datoria până în ultimul moment. Toţi.

E incredibil prin câte stări poate trece un om când se afla într-un punct maxim al existenţei sale. Acestea sunt momentele pe care le caut mereu mereu pentru că atunci sunt eu cel care poate să dea toată dragostea pentru cei din jurul său, poate să ofere toată înţelepciunea pe care o are, poată să se conecteze cu el. E un dar incredibil de mare de la Cel de Sus să poţi face ceea ce iubeşti. Să simţi că este acolo în tot ce faci. Că te dirijează să iei mereu cele mai bune decizii. Că te ajută. Ca la rându-ţi îi ajuţi pe ceilalţi în acelaşi mod. Simţi energia şi laşi totul să meargă pe calea armonioasă a drumului propriu. Să nu mai existe timpul. Am văzut în toţi ceilalţi această plăcere, această energie iar bucuria creştea şi mai mult. Eram şi mai energic şi mai sigur pe mine. Vreau să le mulţumesc mult tuturor. Nu există cuvinte. Ei şi eu ştim care poate să fie cea mai mare mulţumire. Minunat.

Am simţit primul "acţiune" până în adâncul sufletului. O altă regulă din aceeaşi carte cool spune "Ajută-i pe actori să fie simplişti" şi trebuie să recunosc că au fost doar două trei momente în care a trebuit să dirijez puţin acest aspect. Repetiţiile şi-au spus cuvântul. Au fost 4 zile de repetiţii doar eu şi Cody şi încă două zile repeţii şi cu Liliana (mama lui în film). Cătălin ( cu scenografia) a făcut o excelentă treabă până s-a tras şi ultimul cadru.

Dupa

Inainte

 Toate detaliile au fost acolo. Până în cel mai mic amănunt.Atât de multă energie şi darurile pentru ceea ce face. Experienţă pentru el a contat mai mult decât ori ce implicare bănească. Un băiat care s-a jucat cu ustensilele din bucătărie pentru a crea o idee... o artă în artă. O imagine în alta.

Sunetul, imaginea, asistent imagine, clack. Toţi au fost foarte tari. Sincer... sunt îndrăgostit de această echipă. Oricum aş continua să fac filme aşa vrea să lucrez cu ei mereu mereu.

Acu, lucrurile stau bine. Avem o variantă finală de montaj doar ca mai trebuie să facem color corection şi sound desingul.

Am fost azi în unatc să găsesc pe cineva care poate să facă un color corection. Întâlnirea dintre mine şi unatc e mereu ciudată ceea ce mă face să cred că nu o să-mi petrec prea mult timp din viaţă în clădirea aceea. Şi mă bucură gândul ăsta. Autodidact frate. 

Pe de altă parte, cineva de acolo care ar putea citi p-acilea ( ca să nu le zic aberaţii) ar spune că am ceva cu facultatea, cu unatc sau poate să creadă că nu e important ce zic eu. Dacă e prima variantă atunci se înşeală. Dacă e a doua variantă atunci are dreptate pentru că nici pentru mine nu are importanţă ce crede el sau ea. Acum serios vorbind, am auzit enorm de multe lucruri negative despre facultatea unatc. Extrem de multe. Că cei de la care am auzit debitările erau sau nu din facultate, ele veneau. Mă feresc să fac critică de ori ce fel. Nu-mi stă în caracter nici s-o fac nici să o aud. Aşa că sper că ceea ce am să spun nu are să fie luat ca şi critică de posibilul unatecist ( profesor sau student) ce are să citească p-acilea. Again... respect facultatea cu bune şi rele. Alţii n-au deloc. Mă rog. Am intrat în facultate şi ca de obicei, am aruncat un ochi pe pitoreştile holuri. M-am plimbat puţin. Am simţit emoţia de a mă afla acolo. Apoi, am întrebat un student de niscai informaţii. N-a ştiut ce să-mi răspundă. M-am mai plimbat puţin. Printre gândurile mele, plictisit deja de tot ce se afla pe pereţi, am zărit undeva la orizont, un grup de studenţi ieşiţi pe hol la o ţigară; toţi. Şi mă îndrept spre ei bucuros că cel puţin unul dintre ei are să-mi poată răspunde cu informaţii folositoare. Însă se întâmplă ceva ciudat. Parcă, într-o fracţiune de secundă, mă întorc în liceu. Exact. Liceu...şi nu ori ce clasă. Fix clasa a 9-a. Acum le pot zice puşti, nu de altă dar să mă simt şi eu bine; ei, pustii, au început să facă glume pe seama tipului de se apropia de ei. Gluma e un cuvânt frumos. Să facă mişto e mai potrivit. Ok, faci mişto de un prieten, mişto care devină glumă apoi şi toată lumea râde după ceva timp ( mai mult timp în cazul "victimei " [ cum foarte bine spune Woody Allen " Comedia e drama la trecut" {şi aici imi aduc aminte de cel de-al treilea citat din cartea cool, si poate cel mai important "Păstrează-ţi simţul umorului!" }]) dar de o persoană necunoscută nu prea te lasă obrazul să faci mişto, şi în gura mare. Am trecut pe lângă oamenii aceia ca şi cum ceea ce văzusem cu puţin timp în urmă erau doar vedenii. Doar fumul gros m-a învăluit până încă doi, trei paşi distanţă de green zone. Şi am mai mers puţin şi m-am simţit iar bine. Şi dintr-o dată m-a cuprins un sentiment de curiozitate ciudată. " Ce-ar fi să mai trec o dată p-acolo. Măcar să-i distrez şi mai bine." Chiar eram curios ce ar mai fi zis (îmi cer scuze că nu menţionez aici ce au debitat pustii dar n-o fac din respect pentru ceea ce poate însemna o facultate ... o facultate.) Şi am făcut stânga împrejur, şi iar prin fumul gros şi printre oamenii care nu erau acolo. Şi iar reacţii, altele noi. wow. Sincer, sincer, aş mai fi trecut o dată dar mă aflam acolo cu un cu totul alt scop şi nu acela de a distra oameni necunoscuţi. Şi mi-am văzut mai departe de drum bucuros că de data asta... am adus un aport voit atmosferei de distracţie de printre pustii ce nu se aflau acolo. În drum spre etajul 3 mi-am zis că artiştii sunt doar nişte copii ... ca să motivez totuşi (măcar pentru mine) atitudinea puştilor ce nu se aflau acolo. Poate că am zis de prea multe ori "ce nu se aflau acolo" şi ca să nu creez confuzie... ei chiar erau acolo. Buuuun, şi totuşi, s-a mai născut o întrebare; care este sursa unei astfel de atitudini. Eu în nici un caz, altfel... să mă ierte Dumnezeu. mă rog, deci, întrebându-mă de sursa... am ajuns ( nu zic la ce etaj din respect iar pentru instituţie) în faţa unei uşi ( ceva legat de multimedia). Am bătut frumos la uşă şi am intrat. Înăuntru, un tânăr şi o doamnă vorbeau într-o atmosferă călduţă. Spun "Bună ziua" într-un mod foarte timid ( o timiditate ce mă învăluie câteodată de nu ştiu ce e cu ea şi o las să treacă prin mine) băiatul da respectuos din cap, însă ( aici e aici) doamna zice " La revedere" pe un ton extrem de serios. Cu 80 de mii de km pe oră, mintea mea a început să se învârtă în 15 mii de direcţii şi primul lucru pe care l-am gândit a fost acela legat de sursa." iată şi sursa" apoi, mi-am dat seama că trebuie să-mi controlez mimica aşa că am forţat un şi mai rapid zâmbet şi mă prezint. "Mă numesc şi sunt realizatorul... (etc)" la care doamnă.. " Ooo...stai că s-a prezentat!" şi forţează şi ea un zâmbet. Gen, băiatul ăsta gândeşte atât de încet încât sigur trebuie să-l dau pe uşă afară din prima însă stai că poate zice ceva, cine ştie. Şi ca să vezi, chiar am zis... m-am prezentat. I-am contrazis aşteptările ei cu privire la inteligenţa mea, ei, doamnei profesor care are atât de multă experienţă cu tinerii că primul lucru pe care-l poate face e să-i nege inteligenta unui tanar pe care nu-l cunoaste. Ok. Sunt prea dur. O să încerc să gândesc altfel. Deci, (oke, simt că e nevoie să repet, nu m-am supărat pe doamnă, nu am nimic cu facultate dar chiar mă distrează astfel de atitudini, acum, la vârsta asta şi DOAMNE, TE ROG MULT, AJUTĂ-MĂ SĂ MĂ SIMT DISTRAT FAŢĂ DE ASTFEL DE ATITUDINI ŞI OAMENI ŞI LA 80 DE ANI DACĂ-I APUC) bat la uşă, deschid uşor, dau bună ziua, sunt trimis la plimbare cu cea mai serioasă atitudine, forţez un zâmbet, mă prezint. O iau altfel; doamnă, având experienţa cu copiii, a considerat de când am intrat pe uşă ca sunt un copil şi de asemenea a mai considerat că mă poate trimite la plimbare ca să vadă reacţia mea, cea a unui copil care n-are experienţa de viaţă. Când a văzut că reacţia copilului este destul de mătură, a înţeles că băiatul din faţa lui poate că e un copil puţin mai mare şi a decis că poate să ducă discuţia la un nivel mai ridicat. Şi aşa a făcut. Chiar m-a tratat ca pe un om serios. Hehe. Acu, al doilea scenariu nu prea sta în picioare din punctul meu de vedere şi asta pentru că barba mi-a a ajuns la o mărime destul de semnificativă ca să nu-mi dai între 24 şi 28 de ani, poate chiar 30. Nu mă mai ajuta barbă? ( app, barba o am deoarece sâmbătă o să filmez pentru un serial şi o să am nevoie de ea) Dar nici nu e să mă ajute. Ea e pur şi simplu. Mă rog. Într-adevăr, discuţia chiar a decurs la un nivel matur. Doamna m-a trimis cu un etaj mai jos unde am dat peste o doamnă care a ştiut cum să trateze copilul de mine ( cu seriozitate) şi m-a ajutat şi ea la rându-i trimiţându-mă la subsol. La subsol am cunoscut o frumoasă fată ( nu dau nici numele mic pentru unatcul e MIC) şi care m-a ajutat şi ea cu un număr de telefon. Tipa a fost extrem de politicoasă şi înţelegătoare, a treia persoană din unatc al cărei profesionalism l-am putut asocia cu puţinele la număr persoane pe care le admir pentru profesionalismul lor (out of unatc). Ce-i drept, m-am ţinut departe de facultate după examen ( asta referitor la numarul de profesionisti intalniti in unatc). Mă rog, toată experienţa asta mi-a mai demonstrat o dată că artiştii sunt doar nişte copii. Că sunt copii obraznici, fără personalitate, înţelepciune şi cred că lista poate continua atunci clar nu e vina lor. Clar. Toţi avem de învăţat de la viaţă. Indiferent cine suntem. Eu clar am învăţat de aici multe lucruri.

 

 Suntem la câteva opere cinematografice depărtare de Rai*

 *Am mai citit si : Lanterna magica

Manipulat

Mă aflu în imposibilitatea înţelegerii momentului suprem al existenţei ca existenţă. Totul se răstoarnă peste mine şi timp de câteva momente timpul încetează să mai existe. Simt prezenţa mea în exteriorul meu. E momentul în care privesc în sus şi comunic cu El si- L rog să readucă înţelegerea prezentului deoarece cel mai adânc loc al minţii mele înţelege importanţa supremă a prezentului. Nu a trecutului nici a viitorului; a prezentului. El îmi zâmbeşte mereu înţelept şi mă lasă să lupt cu exteriorul interiorului meu care devine plumburiu şi greu, strivind uşor eul. Are dreptate. Lupta e a mea. Şi spun STOP şi iar îmi simt prezenţa în exteriorul meu. Apă ce mă înconjoară în timp ce stau lângă mine. Aud melodia inimii. Melodia îmi spune să mă întorc. O fac ruşinat de îndoială avută asupra trecutului şi viitorului. O secundă. 

Un prieten a intrat pe mess şi primul lucru pe care mi l-a zis a fost " am aflat că sunt uşor manipulabil." Şi eu i-am spus că toţi suntem aşa. Toţi suntem manipulaţi mai mult sau mai puţin. Ştiu că are dreptate chiar dacă nu ştiu situaţia pentru care s-a lăsat manipulat. Ideea e că fără să ştii ... manipulat cam esti mereu şi te laşi purtat de acea forţă. Sau că nu te laşi manipulat ştiind că nu vrei să fii manipulat. Grave sunt situaţiile în care devii manipulat ştiind că nu vrei să te laşi influenţat. Trebuie să conştientizezi că te afli în prezenţa unei forţe şi că trebuie să faci ceva ca să te eliberezi şi o faci poate că nu în modul cel mai adecvat; dai drumul unui animal şi nervii pun stăpânire pe tine. Sau din contră... reacţia ta e calmă. Doar că lupta se ţine la un nivel mintal şi nu unul fizic (de ori ce fel). Mintea ta e obligată, pe nepusă masă, să creeze o forţă egală sau mai mare decât cea a manipulantului. Şi asta se întâmplă fără ca tu să-ţi dai seama. În exterior atitudinea ta e vulcanică sau din contră... liniştită ca apa unui lac. Însă atitudinea vulcanică, ori simularea ei sau apă calmă nu reprezintă nici măcar un foarte mic procent din forţa ce a luat naştere în interiorul tău şi care lupta cu tot ce poate ca să se opună forţei manipulatorului şi deci... nu influenţează câtuşi de puţin spre bine poziţia ta de posibil manipulat. Dacă te poţi face scăpat de manipulant asta se datorează numai datorită forţei tale manipulatoare care s-a trezit în interiorul tău; o combinaţie de ambiţie, intelect dezvoltat, înţelepciune şi energie. Da, forţa manipulatoare exista şi-n interiorul tău şi cu siguranţă te-ai folosit de ea de nenumărate ori. Ai ştiut sau nu, ea era acolo; în situaţii ce i-au ajutat pe ceilalţi sau nu, te-au ajutat pe tine sau nu. Acum ştii de ea şi tot ce poţi face este să dezvolţi acele virtuţi ale interiorului ca la rându-ţi s-o foloseşti în binele tău şi al celor din jurul tău. În sprijinul unei cauze sau a unei idei. Sau poate că într-o zi... în sprijinul omenirii. Însă... întotdeauna trebuie să ştii că te poţi lăsa manipulat pentru aceleaşi cauze pozitive. Conştientizeaz-o. 

Ultima oară când am privit în oglindă, am văzut un băiat trecut peste încă un an pământean. Băiatul s-a strâmbat la mine, a ridicat o sprânceană, şi-a arătat dinţii, a scos limba, s-a uitat la mine într-o parte, şi-a pus mâna în păr, şi-a atins nasul. Eu am râs de toate acestea; buzele lui, sprâncenele, părul şi aluniţă de pe obrazul drept. Mi-a dezvăluit un tip sigur pe el, un tip gata oricând de fapte măreţe. Şi totuşi, râdeam de el în sinea mea. Tipul ăsta? Atât de mic? Atât de slab.. atât de... Chiar dacă ochelarii lui sunt mari, par să nu compenseze cu ceva; "spune-mi ceva inteligent! Te rog! Ori ce! Vreau să te aud... să te simt. Cine eşti? De ce exişti o bucată de materie dintr-o mare de materie? (...) Dacă ai fii licean cu siguranţă ai sta în ultima banca sau sigur ai sta într-o bancă singur. Şi cineva ar dori să se apropie de tine dar singurul mod prin care ar considera că poate să-ţi atragă atenţia ar fi să facă mişto de tine. Tu n-ai ştii de glumă, nu că te-ai crede o zeitate însă ai considera modul său de abordare ca fiind grotesc, primitiv şi i-ai întoarce şi spatele pe care nu-l întorci până la urmă. Ai tace. Te-ai uita. I-ai spune ceva fara să apuci să-ţi dai seama că poate spui ceva greşit. Te-ai afla într-o continuă tăcere. Tăcut în lumea ta, ai considera că lumea eşti tu şi ceea ce există în interiorul tău. Te-ai uita la ceilalţi şi ai învăţa de la ei cum să nu fii. Şi ţi-ar reuşi. N-ai putea să te bucuri de reuşita ta deoarece exteriorul te-ar arăta cu degetul de prea multe ori ca fiind o umplutură şi de prea puţine ori te-ar lăuda şi nici când te-ar lăuda nu te-ai putea bucura de laudă deoarece... dorind să rămâi tu , ai refuza să te laşi prada energiei exterioare ce devorează şi dizolvă densitatea virtuţilor câştigate cu greu până în acel moment. Timpul ar trece şi tu o dată cu el prin lume. Te-ai afla într-o zi în faţa oglinzii şi ai râde de tine pentru că acesta e cel mai sănătos mod prin care tu ţi-ai putea demonstra că eşti mulţumit de tot ceea ce eşti. Fizic şi sufleteşte. Însă, în acelaşi timp, ţi-ai da seama că înţelepciunea maximă se câştigă foarte greu şi că mai ai enorm de multe de învăţat. " Îmi ridic uşor mâna pe care o privesc în fiecare zi, de la vârful degetului până în podul palmei, linia vieţii şi încheietura. O lipesc de mâna lui şi simt ceva rece. Mult prea rece. El... nu, nu e el rece. Nu el este rece. Nu mâna lui e rece. Oglinda e rece. 

Am trecut prin multe experienţe de când a început noul an. Pot spune că acest an a început plin de aventură. Însă, nu mai simt frica. Mă las manipulat de mine. Eu mă manipulez pe mine. Când eram mai mic opuneam rezistenţă. Acum pot trece prin mine şi toată aventura mea; anul a început cu gândul că e posibil să simt ce însemna viaţa de homeless prin Bucureşti. Fie. M-au ajutat câţiva prieteni. Mulţumesc. Apoi dragul de Mihai ( actorul ce interpretează personajul principal) s-a îmbolnăvit. Deciziile au trebuit să vină rapid şi să fie bune. Sănătatea lui Mihai e cel mai important aspect. Însă eu eram înconjurat de un aer negativ. Primul meu tasc a fost să mă eliberez de stresul şi tensiunea ce mă înconjurau. Am făcut asta relativ repede. Nu îmi foloseam mie, proiectului şi nici celorlalţi din echipa să mă las condus de depresie. În două zile mi-am recăpătat zâmbetul. Apoi, am putut accepta că nu mai poate juca în film. Secvenţă din bucătărie n-a ieşit deloc cum am vrut şi ne-am dat seama la montaj că trebuie refilmata. În acelaşi timp, diferiţi prieteni au început să-mi spună că scenariul e plat, că filmul nu se susţine singur în momentul ăsta. M-am bucurat atunci că am ştiut cum să mă descotorosesc de stres şi tensiune pentru că am luat cea mai bună decizie; am rescris secvenţa ce trebuia refilmata. Din vreo 40 de păreri doar 3 păreri au punctat posibile aspecte negative ale noii secvenţe. Vă mulţumesc mult pentru păreri. Am ţinut cont de toate. Apoi, l-am ajutat şi pe Mihai, cum am putut, să-şi revină deoarece se simţea vinovat de faptul că nu mai putem filma cu el. Sub nici o formă nu l-am vrut supărat pe ceva legat de proiect; nu e vina lui că s-a îmbolnăvit. Nu e vina nimănui. El să se facă bine.... asta e tot ceea ce contează. Am analizat situaţia la rece şi soluţia a venit/ m-a lovit mai degrabă; casting. Refilmat tot ce am filmat cu Mihai. N-a fost deloc o decizie îmbucurătoare însă... tot ce era nevoie aş fi făcut pentru a salva proiectul. Aşa că am început să caut actori. După vreo două zile, m-am văzut cu Cody în parc ( aşa cum am făcut cu toţi membrii echipei şi cu actorii - discuţii prin parc mai întâi de toate [ nimic mai armonios şi liniştitor]) Am vorbit despre şcoală, profesori, ţigări, film în general, proiect, prieteni (...). La un moment dat a scos din buzunar cinci acadele şi m-a întrebat dacă vreau... să aleg. :)) Cât de tare a putut să fie situaţia. La gura de metrou, doi tipi cu acadele în gura îşi strâng mâna puternic şi-şi iau la revedere. Intre timp, mi-am dat seama de o noua structura a filmului, modificare din montaj (despre care o sa vorbesc la timpul potrivit) Castingul video; acelaşi Cody, cu emoţii, acadele şi ambiţie plus enorm de multă răbdare. Două lumini mari ( de o mie), o lumină foarte mică, test pentru video asist şi un sony foarte performant căruia i se pot schimba lentilele. Iulian veşnic obosit, veşnic sărind peste oboseala şi autodepasindu-se în profesionalism, Răbdător şi Critic. Cody s-a încălzit abia spre sfârşit. E talentat. Încă o acadea. Au urmat repetiţiile Actriţă ce interpretează personajul mamei este foarte prinsă la teatru. Încerc cu toată forţa mea să obţin o întâlnire între Cody şi Mihaela ca să putem repeta însă momentan, la repetiţii tot eu sunt şi mama; nu ştiu cât de mari sunt roadele în străduinţa mea de a reda vocea unei mame, într-o situaţie ca cea din scenariu însă Cody nu spune nimic despre mama din faţa lui aşa că.. continui să mă chinui. Şi rezultatele vin într-adevăr. Se pare că îl ajut. Mă bucur. El se descurcă foarte bine. Acadele. E bine ca mai repetă şi acasă singur. Am programat ultima zi de filmare pentru 22 ian. Între timp, lucrăm şi la generic şi subtitrare. Despre muzica o să vorbesc altă dată :).

Noul an vine cu schimbări. So, o să încerc o restructurare a informaţiei pe blog. Postările au să mai aibă 2 noi linkuri; o carte recomandată (3 cand o sa pun si link cartre ce citesc în acest moment) plus un film recomandat. Evident că mottoul rămâne acelaşi însă, diferite cuvinte din motto vor face trimitere către cartea, filmul sau melodia ce m-au inspirat pe mine de-a lungul timpului. Dând click le veţi descoperi pe toate. Raiul insoteste cartea pe care o citesc acum.

Doamne-ajută! Îţi mulţumesc Doamne pentru patul în care pot pune capul jos, mâncarea din fiecare zi, sănătatea şi energia şi ca în fiecare zi pot să-ţi mulţumesc pentru toate acestea.

Suntem la câteva opere cinematografice depărtare de Rai.

Firework

Aceasta e ultima zi a anului 2010.

Definiţia pentru 2010 ar fi următoarea; un an plin de aventură, speranţa, dorinţă, decizie, împlinire, muncă, aşteptări, realizări. Un an al cunoaşterii de sine mai aprofundate, înţelegerii celorlalţi. Acceptării de sine.

Începutul anului m-a prins lucrând la scenariul de lung metraj ( primul scenariu de lung metraj) şi s-a sfârşit cu scenariul neterminat. Începutul de an m-a mai surprins în poziţia de a lua anumite decizii radicale cu privire la ceea ce e necesar să fac ca visul să mi se îndeplinească. Ceea ce cred despre mine şi ceea ce trebuie să schimb. Cum îi percep pe ceilalţi şi cum mă percep pe mine in stransa legatura cu ceilalti. Apoi am scris scenariul "Decizie" şi am lucrat tot restul anului pana ce o alta idee s-a nascut; "After School".

Îmi doresc ca pentru noul an să reuşesc să termin scenariul de lung metraj şi multe alte dorinţe ce nu se spun. :)

Le mai doresc tuturor prietenilor toate împlinirile şi realizările la care visează şi le mulţumesc pentru tot sprijinul şi încrederea primită. Îmi doresc pentru toţi cei care privesc către lume cu dragoste să se bucure cât de mult posibil de artificiile ce se afla în interiorul lor!

La Multi Ani!!

Suntem la câteva opere cinematografice depărtare de Rai 

Parteneri:Ei, Ei, Ei, Ei, Ei, Ei, Ei si El

Totul se intâmplă cu un motiv

Well, zilele istea am avut şi eu parte de puţină odihnă şi asta nu pentru că mi-am propus. Dar e bine că s-a întâmplat. Orişicum, în momentul în care a început nu-i înţelegeam motivul pentru că totuşi, făcusem o faptă bună. Ce a început? Mi-a fost groaznic de rău. Mă simţeam ca un moşuleţ de 140 de ani şi 6 luni. Cei în vârstă de citesc acest blog înţeleg. Asta m-a făcut să spun... "ok, fă o pauză, o meriţi" şi într-adevăr o merităm pentru că producţia scurtmetrajului "After School" pe cât de simplă a fost pe atât de consumatoare de energie. Toată acea alergătura după obţinerea aprobărilor, castingurile pentru toate personajele (a trebuit să organizez castingul pe mai multe zile şi asta pentru că au fost mai multe personaje [importante pentru poveste]), văzut locaţii, şedinţe, dat telefoane, repetitii, intalniri ... pe cât de plăcute (şi deci... uşoare tascuri) au fost pe atât de obositoare. Plăcerea de a lucra pentru ele, pentru proiect , a fost infinit de mare ceea ce m-a făcut să simt doar la sfârşit de zi de filmare ( după 14 sau 15 ore) oboseala. Şi da, asta a fost o lecţie importantă pentru că de acum ştiu, în momentul în care trec acele 12 ore de filmare trebuie să acord extra atenţie fiecărui detaliu. ... Nu mă simţeam deloc extenuat, dovada sta în faptul că imediat după filmări m-am şi apucat de montaj. Am învăţat de la celelalte proiecte că odihna e foarte importantă însă nu simţeam deloc că trebuie să fac acum (imediat după filmări) pasul acesta. Odihna e orişicum necesară după filmări chiar dacă al meu corp nu cere. Şi asta pentru că entuziasmul o ia mereu înainte ca un copilaş.

De ce m-am îmbolnăvit? De ce nu avea logica ce mi se întâmplase? Am început montajul şi la scurt timp după, am aflat de prietenul unor prieteni care este internat în stare gravă şi are mare nevoie de sânge. În dimineaţa respectivă, eram vreo 15 persoane doritoare să doneze sânge. Când s-au făcut analizeze eu mă încadram cel mai bine că donator şi ceea ce căutau ei pentru băiat. Doar că nu aveam grupa lui. Am hotărât totuşi să donez pentru el în final deoarece în cazul unei urgenţe, el ar fi putut primi sânge de la mine. So... m-au tăiat o dată la deget şi au aflat ce grupă sanguină am. M-au dus să-mi fac carnet de donator şi doctorii în loc să afle de la prima tăietură şi ph-ul şi globulele roşii and all s-au grăbit să mă trimită să-mi fac carnet de donator că mai apoi să mă mai trimită odată la înţepat în deget. Cum senzaţia e extrem de neplăcută, vă puteţi imagina plăcerea de a mă afla încă odată lângă doamna cu lama în mână. Totul era perfect. Doamna, cu o voce extrem de plăcută la auz, a început să-mi explice cu o viteză incredibil de mare pentru ora 8 dimineaţă ce trebuie să fac şi să nu fac după ce o să mi se ia sânge. Întrebarea bolduita a fost " Sigur sunteţi odihnit?" Eu mă simţeam excelent cu toate că nopţile nu prea puteam să dorm din cauza idelor ce-mi tot veneau pentru montaj. Dar sincer am fost. Chiar mă simţeam great. Şi... într-un final, pe caunul cu pricina, cuminte, o aştept pe doamna cu punga de donator care mi se părea cam maricuţă. Adevărul e că mă uitam la toţi bărbaţii din sală şi toţi erau cu vreun cap sau două mai mari decât mine. M-am aflat la limită cu greutatea cand m-au cantarit inainte sa intru in cabinetului doamnei de mi-a zis ce sa fac si ce nu, dupa ce mi s-a luat sange. ( scuze dacă scriu aşa mult şi dau detalii nesemnificative dar n-am mai scris demult nimic şi chiar simt nevoie s-o fac acum... o să ajung şi la informaţiile interesante [pentru majoritatea] ;;)  ) O înţepătură puţin electrizantă. Prima oară când donez. Uşor uşor, sângele intra în pungă ce devine din ce în ce mai mare. Nu pot să mă uit. Nu suport să văd sânge. 450 de ml. Nimeni nu spune nimic. Undeva agăţat, aproape de tavan, un televizor încearcă să distreze donatorii. Totul durează între 8 şi 10 minute. Aşa scrie pe foaia pe care am semnat-o. Acul ce se afla în vena nu se face simţit şi nici sângele ce iese tot mai grăbit. Sunt întrebat din când în când dacă mă simt bine. Pungă chiar se face din ce în ce mai mare. Încep să mişc picioarele uşor pe ritmul melodiilor de pe Mtv. În sfârşit. Pungă e chiar mare. Sunt rugat să mai stau puţin lungit cu bucăţică de vată apăsând pe găuricea lăsată de ac. Am observat că am fost singurul rugat să fac asta. Am crezut că au să-mi spună ele când să plec. Stăteam liniştit şi ascultam muzica. Mă simţeam excelent. Am făcut o faptă bună. Le-am întrebat eu pe asistente dacă pot pleca. Pe hol m-am întâlnit cu prietenii donatori. M-au întrebat dacă îs ok. Nu aveam nimic. Era totul ok şi nerăbdător să mă întorc la montaj si fuga spre  masa de montaj. Mâncasem bine în dimineaţa aia. "Asta e secretul" mi-am zis când am cam pus de toate pe masă. După vreo 6 ore am început să simt că mi se face somn. Prea somn pentru momentul din zi în care mă aflam. Rând pe rând s-au întors şi prietenii donatori. Şi ei simţeau cam acelaşi lucru. Unii dintre ei au plecat acasă. Eu rezistam la masa de montaj. A trebuit să plec acasă. N-am putut să adorm prea repede cu toate că începusem să mă simt chiar rău. A doua zi iar la montaj. Am fost dus cu maşina până aproape de casă. În seara aceea am simţit într-adevăr ce înseamnă să nu ştii cât de obosit eşti şi să donezi sânge. Aşa cum ziceam... chiar eram un moş de vreo 140 de ani. Am luat ceva pastile şi calciu. Acum mă simt mai bine. Am dormit îngrozitor de mult si am visat tot ce s-a intamplat pe perioada proiectului [pre producţie si producţie], preactic, am retrait tot, de data asta in vis.Foarte cool. Dar m-am recuperat enorm. Am compensat şi pentru acele zile alergătoare pentru proiect, filmări şi montaj. Important e ca baiatul, Stefan, se simte mai bine. Doamne Ajuta!

Aproape că am terminat un first cut. Acu 2 zile a trebuit să întrerup ca să mă odinesc şi să mă refac. Sunt patru compozitori ce lucrează pentru o temă muzicală in acest moment. Sigur, cel puţin unul dintre ei are să vină în final cu ceva mulţumitor. Îmi place cum arată filmul până acu. Iulian, monteurul, face taieturi grozave. Mâine înapoi la montaj. Doamne ajută. 

Proiectul Decizie este încă în stagnare însă nu suntem lipsiţi de idei şi planuri pentru a începe filmările în vara cu brio.   

Echipa "After School":

Asistent shurf

Clacheta ziua 1

(dr-st)Asistent platou/regie, asistent shurf, clacheta

(dr-st)Director imagine, sunetist, eu, asistent platou/regie, machiaj, asisent shurf, asistent machiaj

Suntem la câteva opere cinematografice depărtare de Rai.

Parteneri:Ei, Ei, Ei, Ei, Ei, Ei, Ei si El

Half way there...

S-a întâmplat. Pe 18 nov, la 2 dimineaţa am încheiat filmările pentru proiectul de film After School. E un progres. Da. Este. Mi-au trebuit cam multe zile să mă decid cu privire la a scrie sau nu în blog despre acest progres. La urma urmei... blogul este un jurnal al proiectului Decizie ( despre care o să scriu puţin [ şi care a făcut şi el un mic progres]) însă, pentru că ceea ce mi-am propus s-a întâmplat acum - în cel mai mic amănunt, mi-am zis că merită să scriu aici.

Dacă mi s-ar pune întrebare acum, instant " Cum de s-a întâmplat totul?" nu aş şti de unde să încep. Mi-ar lua ceva timp ca să încep. Ceea ce e cel mai minunat e că în final... totul a ieşit bine. Ca Dumnezeu a fost cu noi mereu-mereu. O echipă incredibilă; de la actorii la asistenţi. Oameni minunaţi! O echipă din care am făcut şi eu parte şi sunt mândru că am făcut parte dintr-o astfel de echipă. Mă bucură faptul că a existat proiectul pentru ei. Mihai, actorul ce interpretează personajul principal s-a descurcat de minune. A avut o răbdare colosală. Bravo Mihai. Adi, dp-ul, primul nostru proiect întreg. Nu începe să filmeze până nu şi-a aşezat şi ultima blenda. Apoi Ema, asistent shurf, cireaşă de pe tort, un copil incredibil de vesel şi vorbăreţ. Alli cu clacheta, Alex de la sunet, omul acesta nu scoate un sunet cât timp se filmează. (Nici nu stii ca e acolo, cand filmam in metrou, ne-am grabit sa iesim si l-am uitat in tren :)) ) Spre sfârşit de zi de filmare, după vreo 10 ore, te priveşte cu ochii lui blânzi şi te întreba " Mai avem de filmat?", Alex asistent shurf3 cu accentul lui super simpatic, Alex, asistent shurf2 care mai râgâia din când în când. Super tare omul, Emi, asistent regie platou, o super fata. O minune de om, şi nu în ultimul rând...şi nu în ultimul rând Claudia de la machiaj; raiul pe pământ! A fost acolo când ajutorul era cel mai necesar. Atunci când lucrurile ar fi mers într-o direcţie greşită. Ea era acolo şi le îndrepta. Îi iubesc pe toţi! Şi minunaţii şi răbdătorii Cătălin, Răzvan, Anghel şi Andreea - actori principali în poveştile secundare şi Mihaela, Mama personajului principal, prima oară când lucrez cu un actor profesionist. Toţi au fost incredibili! Toţi!  (o să scriu mai multe despre proiect în curând [plus poze de la filmări, distribuţie etc]) Îi mai mulţumesc lui Titi Dumitraş, Dragos Danescu, Andreea Bitiri, Emanuel Vasiliu şi mulţi alţii ( o să îi vedeţi pe generic) :)

Azi am început montajul pentru After School. Eu am să selectez dublele bune montez si eu ce pot, cat pot şi apoi monteurul are să facă finisări. Acesta are să fie first cut-ul care va ajunge la prieteni cineaşti, cinefili şi prieteni care nu au legătură cu cinemaul. Apoi urmează un second cut şi soundtrack-ul. Pentru soundtrack fac un concurs. Sunt mulţi pe care îi ştiu şi compun muzica. Toţi au ceva special în ceea ce compun.

Well, post-productie pentru After School, încă pre-productie pentru Decizie. Destul de bine pentru un proiect cu buget 0. Da, After School a avut buget 0. Echipa a venit la filmări cu sticluţa de apă şi sanwichul de acasă. :).Bafta proiectului "Decizie".

Suntem la câteva opere cinematografice depărtare de Rai.

Parteneri:Ei, Ei, Ei, Ei, Ei, Ei, Ei si El

PROGRES!

Mi se face ruşine de faptul că există acest blog şi nu există rezultate concrete ale activităţilor despre care se vorbeşte aici.

Am toată răbdarea din lume şi nu mă voi da bătut până nu ajung la o finalitate cu aceste activităţi însă

consider că cel mai bine e să întrerup aici postările şi asta până în momentul în care voi avea ceva de zis despre PROGRES!

Suntem la câteva opere cinematografice depărtare de Rai!

Parteneri:Ei, Ei, Ei, Ei si El

Decizie

M-am dus să pun afişele în ASE si SNSPA si mi-am făcut încă doi prieteni, interesaţi şi ei de proiectul nostru. Programul se va desfăşura în felul următor;

- vor suna cât mai mulţi tineri.

- cât mai mulţi tineri interesaţi vor veni cu idei pentru fundraising.

- cât mai multe idei bune vor fi puse în aplicare

- cel care vine primul cu rezultate primeşte denumirea de Producător Principal al filmului.

Am vorbit azi la telefon cu tipul ce trebuia să-l joace pe Vladimir şi care a părăsit proiectul în august datorită problemelor personale; a reuşit să se angajeze, cu facultatea stă bine şi lucrurile au decurs foarte bine. Mi-a mulţumit pentru faptul că am ştiu ce decizie să iau în privinţa lui căci " dacă era după mine şi ambiţia mea, mă chinuiam să le rezolv pe toate".  Toate meritele sunt ale lui pentru simplul fapt că a avut capacitatea să înţeleagă gravitatea situaţiei. Calmul cu care a tratat situaţia a spus foarte multe despre el în momentul acela. Mă bucur mult pentru el. O să colaborăm la proiectul "After School".

Mă voi ocupa şi de producţia "After School" în paralel. Am hotărât că pot să mă ocup şi de producţia "After School" care e mult mai simplă decât cea a Deciziei şi că voi continua să caut banii necesari pentru realizarea Deciziei. În momentul în care voi găsi banii necesari, mă voi concentra doar asupra proiectului "Decizie" altfel, voi continua să mă ocup de producţia "After School" ca undeva la mijlocul lui noiembrie să putem filma. Dacă producţia Decizie are 90 (din 100) dificultate atunci "After School" are  între 30 şi 40. Având în vedere că acest proiect e cu mult mai simplu am hotărât să-l filmez fără buget. Doar cu bună voinţă. Continui să caut fonduri pentru "Decizie" şi mă ocup de producţia "After School" în acelaşi timp!

Doamne ajută!

Suntem la câteva opere cinematografice depărtare de Rai! 

Parteneri:Ei, Ei, Ei, Ei si El