About Movie Making and Other Thoughts: Artistii sunt doar niste copii...

Filmarea de sâmbătă a decurs excelent. Conform planului. "Urmăreşte planul" spunea o carte de regie foarte cool. Aşa am făcut. În cele 3 ore până să se facă întuneric am avut timp să discut despre secvenţa cu asistentul regie, cu dp-ul şi cu actorii. Am avut timp să facem repetiţii şi să aranjăm luminile. Nu vreau să laud prea mult echipa pentru că s-ar putea spune că sunt subiectiv dar eu îi pot numi pe aceşti oameni EROI. Au rezistat cu brio celor 17 ore de filmare. Şi-au făcut datoria până în ultimul moment. Toţi.

E incredibil prin câte stări poate trece un om când se afla într-un punct maxim al existenţei sale. Acestea sunt momentele pe care le caut mereu mereu pentru că atunci sunt eu cel care poate să dea toată dragostea pentru cei din jurul său, poate să ofere toată înţelepciunea pe care o are, poată să se conecteze cu el. E un dar incredibil de mare de la Cel de Sus să poţi face ceea ce iubeşti. Să simţi că este acolo în tot ce faci. Că te dirijează să iei mereu cele mai bune decizii. Că te ajută. Ca la rându-ţi îi ajuţi pe ceilalţi în acelaşi mod. Simţi energia şi laşi totul să meargă pe calea armonioasă a drumului propriu. Să nu mai existe timpul. Am văzut în toţi ceilalţi această plăcere, această energie iar bucuria creştea şi mai mult. Eram şi mai energic şi mai sigur pe mine. Vreau să le mulţumesc mult tuturor. Nu există cuvinte. Ei şi eu ştim care poate să fie cea mai mare mulţumire. Minunat.

Am simţit primul "acţiune" până în adâncul sufletului. O altă regulă din aceeaşi carte cool spune "Ajută-i pe actori să fie simplişti" şi trebuie să recunosc că au fost doar două trei momente în care a trebuit să dirijez puţin acest aspect. Repetiţiile şi-au spus cuvântul. Au fost 4 zile de repetiţii doar eu şi Cody şi încă două zile repeţii şi cu Liliana (mama lui în film). Cătălin ( cu scenografia) a făcut o excelentă treabă până s-a tras şi ultimul cadru.

Dupa

Inainte

Toate detaliile au fost acolo. Până în cel mai mic amănunt.Atât de multă energie şi darurile pentru ceea ce face. Experienţă pentru el a contat mai mult decât ori ce implicare bănească. Un băiat care s-a jucat cu ustensilele din bucătărie pentru a crea o idee... o artă în artă. O imagine în alta.

Sunetul, imaginea, asistent imagine, clack. Toţi au fost foarte tari. Sincer... sunt îndrăgostit de această echipă. Oricum aş continua să fac filme aşa vrea să lucrez cu ei mereu mereu.

Acu, lucrurile stau bine. Avem o variantă finală de montaj doar ca mai trebuie să facem color corection şi sound desingul.

Am fost azi în unatc să găsesc pe cineva care poate să facă un color corection. Întâlnirea dintre mine şi unatc e mereu ciudată ceea ce mă face să cred că nu o să-mi petrec prea mult timp din viaţă în clădirea aceea. Şi mă bucură gândul ăsta. Autodidact frate.

Pe de altă parte, cineva de acolo care ar putea citi p-acilea ( ca să nu le zic aberaţii) ar spune că am ceva cu facultatea, cu unatc sau poate să creadă că nu e important ce zic eu. Dacă e prima variantă atunci se înşeală. Dacă e a doua variantă atunci are dreptate pentru că nici pentru mine nu are importanţă ce crede el sau ea. Acum serios vorbind, am auzit enorm de multe lucruri negative despre facultatea unatc. Extrem de multe. Că cei de la care am auzit debitările erau sau nu din facultate, ele veneau. Mă feresc să fac critică de ori ce fel. Nu-mi stă în caracter nici s-o fac nici să o aud. Aşa că sper că ceea ce am să spun nu are să fie luat ca şi critică de posibilul unatecist ( profesor sau student) ce are să citească p-acilea. Again... respect facultatea cu bune şi rele. Alţii n-au deloc. Mă rog. Am intrat în facultate şi ca de obicei, am aruncat un ochi pe pitoreştile holuri. M-am plimbat puţin. Am simţit emoţia de a mă afla acolo. Apoi, am întrebat un student de niscai informaţii. N-a ştiut ce să-mi răspundă. M-am mai plimbat puţin. Printre gândurile mele, plictisit deja de tot ce se afla pe pereţi, am zărit undeva la orizont, un grup de studenţi ieşiţi pe hol la o ţigară; toţi. Şi mă îndrept spre ei bucuros că cel puţin unul dintre ei are să-mi poată răspunde cu informaţii folositoare. Însă se întâmplă ceva ciudat. Parcă, într-o fracţiune de secundă, mă întorc în liceu. Exact. Liceu...şi nu ori ce clasă. Fix clasa a 9-a. Acum le pot zice puşti, nu de altă dar să mă simt şi eu bine; ei, pustii, au început să facă glume pe seama tipului de se apropia de ei. Gluma e un cuvânt frumos. Să facă mişto e mai potrivit. Ok, faci mişto de un prieten, mişto care devină glumă apoi şi toată lumea râde după ceva timp ( mai mult timp în cazul "victimei " [ cum foarte bine spune Woody Allen " Comedia e drama la trecut" {şi aici imi aduc aminte de cel de-al treilea citat din cartea cool, si poate cel mai important "Păstrează-ţi simţul umorului!" }]) dar de o persoană necunoscută nu prea te lasă obrazul să faci mişto, şi în gura mare. Am trecut pe lângă oamenii aceia ca şi cum ceea ce văzusem cu puţin timp în urmă erau doar vedenii. Doar fumul gros m-a învăluit până încă doi, trei paşi distanţă de green zone. Şi am mai mers puţin şi m-am simţit iar bine. Şi dintr-o dată m-a cuprins un sentiment de curiozitate ciudată. " Ce-ar fi să mai trec o dată p-acolo. Măcar să-i distrez şi mai bine." Chiar eram curios ce ar mai fi zis (îmi cer scuze că nu menţionez aici ce au debitat pustii dar n-o fac din respect pentru ceea ce poate însemna o facultate ... o facultate.) Şi am făcut stânga împrejur, şi iar prin fumul gros şi printre oamenii care nu erau acolo. Şi iar reacţii, altele noi. wow. Sincer, sincer, aş mai fi trecut o dată dar mă aflam acolo cu un cu totul alt scop şi nu acela de a distra oameni necunoscuţi. Şi mi-am văzut mai departe de drum bucuros că de data asta... am adus un aport voit atmosferei de distracţie de printre pustii ce nu se aflau acolo. În drum spre etajul 3 mi-am zis că artiştii sunt doar nişte copii ... ca să motivez totuşi (măcar pentru mine) atitudinea puştilor ce nu se aflau acolo. Poate că am zis de prea multe ori "ce nu se aflau acolo" şi ca să nu creez confuzie... ei chiar erau acolo. Buuuun, şi totuşi, s-a mai născut o întrebare; care este sursa unei astfel de atitudini. Eu în nici un caz, altfel... să mă ierte Dumnezeu. mă rog, deci, întrebându-mă de sursa... am ajuns ( nu zic la ce etaj din respect iar pentru instituţie) în faţa unei uşi ( ceva legat de multimedia). Am bătut frumos la uşă şi am intrat. Înăuntru, un tânăr şi o doamnă vorbeau într-o atmosferă călduţă. Spun "Bună ziua" într-un mod foarte timid ( o timiditate ce mă învăluie câteodată de nu ştiu ce e cu ea şi o las să treacă prin mine) băiatul da respectuos din cap, însă ( aici e aici) doamna zice " La revedere" pe un ton extrem de serios. Cu 80 de mii de km pe oră, mintea mea a început să se învârtă în 15 mii de direcţii şi primul lucru pe care l-am gândit a fost acela legat de sursa." iată şi sursa" apoi, mi-am dat seama că trebuie să-mi controlez mimica aşa că am forţat un şi mai rapid zâmbet şi mă prezint. "Mă numesc şi sunt realizatorul... (etc)" la care doamnă.. " Ooo...stai că s-a prezentat!" şi forţează şi ea un zâmbet. Gen, băiatul ăsta gândeşte atât de încet încât sigur trebuie să-l dau pe uşă afară din prima însă stai că poate zice ceva, cine ştie. Şi ca să vezi, chiar am zis... m-am prezentat. I-am contrazis aşteptările ei cu privire la inteligenţa mea, ei, doamnei profesor care are atât de multă experienţă cu tinerii că primul lucru pe care-l poate face e să-i nege inteligenta unui tanar pe care nu-l cunoaste. Ok. Sunt prea dur. O să încerc să gândesc altfel. Deci, (oke, simt că e nevoie să repet, nu m-am supărat pe doamnă, nu am nimic cu facultate dar chiar mă distrează astfel de atitudini, acum, la vârsta asta şi DOAMNE, TE ROG MULT, AJUTĂ-MĂ SĂ MĂ SIMT DISTRAT FAŢĂ DE ASTFEL DE ATITUDINI ŞI OAMENI ŞI LA 80 DE ANI DACĂ-I APUC) bat la uşă, deschid uşor, dau bună ziua, sunt trimis la plimbare cu cea mai serioasă atitudine, forţez un zâmbet, mă prezint. O iau altfel; doamnă, având experienţa cu copiii, a considerat de când am intrat pe uşă ca sunt un copil şi de asemenea a mai considerat că mă poate trimite la plimbare ca să vadă reacţia mea, cea a unui copil care n-are experienţa de viaţă. Când a văzut că reacţia copilului este destul de mătură, a înţeles că băiatul din faţa lui poate că e un copil puţin mai mare şi a decis că poate să ducă discuţia la un nivel mai ridicat. Şi aşa a făcut. Chiar m-a tratat ca pe un om serios. Hehe. Acu, al doilea scenariu nu prea sta în picioare din punctul meu de vedere şi asta pentru că barba mi-a a ajuns la o mărime destul de semnificativă ca să nu-mi dai între 24 şi 28 de ani, poate chiar 30. Nu mă mai ajuta barbă? ( app, barba o am deoarece sâmbătă o să filmez pentru un serial şi o să am nevoie de ea) Dar nici nu e să mă ajute. Ea e pur şi simplu. Mă rog. Într-adevăr, discuţia chiar a decurs la un nivel matur. Doamna m-a trimis cu un etaj mai jos unde am dat peste o doamnă care a ştiut cum să trateze copilul de mine ( cu seriozitate) şi m-a ajutat şi ea la rându-i trimiţându-mă la subsol. La subsol am cunoscut o frumoasă fată ( nu dau nici numele mic pentru unatcul e MIC) şi care m-a ajutat şi ea cu un număr de telefon. Tipa a fost extrem de politicoasă şi înţelegătoare, a treia persoană din unatc al cărei profesionalism l-am putut asocia cu puţinele la număr persoane pe care le admir pentru profesionalismul lor (out of unatc). Ce-i drept, m-am ţinut departe de facultate după examen ( asta referitor la numarul de profesionisti intalniti in unatc). Mă rog, toată experienţa asta mi-a mai demonstrat o dată că artiştii sunt doar nişte copii. Că sunt copii obraznici, fără personalitate, înţelepciune şi cred că lista poate continua atunci clar nu e vina lor. Clar. Toţi avem de învăţat de la viaţă. Indiferent cine suntem. Eu clar am învăţat de aici multe lucruri.