The connectinon...

God made the Univers!
This is a supreme truth...
And then He made the colors!

Blue is the sea, as is the sky
They together form one ocean,
Water is the name for it!
And people have Blue eyes...

Brown is the Earth that
Sustain the flora and the fauna
Then, Earth support the oceans!
And people have Brown eyes...

Green is the flora; oxygen comes out
That sustain the life. And she
Needs water and earth.
And people have Green eyes...

There are three colors of God
And they all embrace each other
Every single day...
So that people can see
   ... the connection!

Cand visezi prea mult...

De cand am venit in UK, m-am aflat in postura putin jenanta de a primi ajutor. Am primit sprijin. Desi da, ma simt jenat de situatie (as fi peferat sa pot rezolva singur totul, avand varsta pe care o am) sunt pe deplin recunoscator, traind continuu dorinta de a rasplati inapoi bunavointa, rabdarea si increderea primita. Dealtfel, rar se intampla sa primim astfel de prijin, in special, la aceasta varsta.
Dar o data cu recunostinta, se mai naste un sentiment. Acela de frica... de a nu trece limita, de a nu primi mai mult decat merit. Cat merit? Merit? Sau, ca sa ma exprim in termenul atat de popular si cunoscut "am luat tot bratul, intinzandu-mi-se doar mana...?"
Aceste sentimente le-am trait la plural de cand am venit aici. Este sora mea, Florina, fata de care m-au incercat aceste trairi si... Clubul de tennis al Universitatii din orasul in care locuiesc.
     S-a intamplat ca la scurt timp dupa ce am venit in Uk, stiind despre Anglia ca este tara in care a luat nastere tenisul, in 1874 este datat primul campionat de tenis (Primul campionat de Wimbledon avand loc in anul 1877) mi-am zis ca trebuie sa se intample ceva magic cu acest joc in aceasta tara. M-am convins repede ca am avut dreptate. Asa cum exista la noi in tara terenuri de fotbal in fiecare parc (cu mici exceptii) asa exista si aici, in fiecare parc (cu mici exceptii) intre 4 si 6 terenuri de tennis de camp unde se poate juca gratis. Bineinteles, racheta si mingiile ti le aduci de acasa. S-a facut ca in acelasi timp eram interesat si de facultatile din oras. Iata-ma la Universitatea din Leicester. Am purtat discutii cu profesorul catedrei de film a facultatii si acesta s-a aratat foarte incantat de dorinta mea de a aplica la facultatea de acolo. Mai mult decat atat... acesta stia sa vorbeasca si putina romana. Eram socat si emotionat in acelasi timp. Imi explica pe scurt apoi ca studiaza arta (in general) in cultura romaneasca si bineinteles si cinematograful asa ca... iata-l vorbind in romana pe omul de la care m-a asteptam cel mai putin sa-mi vorbeasca in dulcele grai romanesc. Sper sa aplic la facultate intr-un an sau doi. Apoi... facultatea detine si una dintre cele mai inalte cladiri din oras dar nu inaltimea facea deosebita cladirea ci faptul ca in interiorul acesteia se afla unul din cele mai vechi sisteme de lift: Paternoster. Exista cate un compartiment al liftului pentru fiecare etaj in parte. Acesta se invarte continuu, ca o roata imensa, de la etajul 1 pana la etajul 18, cu doua trasee - unul coboara si altul urca. Treaba interesanta cu liftul e ca n-are usi si trebuie sa urci in acesta in timp ce se deplaseaza de la un etaj la altu. Exact. In timp ce liftul se misca, tu trebuie sa urci in el. Dar nu-i bai - daca iti e frica, o poti face imediat cu urmatorul compartiment care vine...si tot asa. Si, fiind ca o roata, sau mai bine zis, ca un lant de bicicleta, trebuie sa ai grija sa cobori pana ca acesta isi schimba sensul (de la urcat la coborat). Este interzis sa te afli in lift in timp ce acesta realizeaza maneva de schimbare de sens. Iar eu am patit-o pentru ca nu stiam cate etaje are defapt cladirea asa ca... m-am trezit ca se face intuneric. Au fost cateva secunde bune in care am simtit ca nu ma mai pot tine pe picioare de frica.

Aici este un clip video cu liftul din cladirea facultatii:
https://www.youtube.com/watch?v=upgVoZKvP3M

Dupa ce m-am plictisit de a ma lasa fermecat de lift, doar nu aveam sa-mi petrec intreaga zi minunandu-ma, m-am dus sa vad cum arata sala de cinema din interiorul facultatii, acolo unde se proiecteaza de dimineata pana seara... filme de arta. Am putut intra cu usurinta in sala si m-am aseazat linistit pe un scaun; sunet bun, imagine ok, scaunele ca in sala cinematografului Studio din Piata Romana. Senzatia: un film vazut in sala cinematografului Elivre Popesco. Frumos! Avem multe de facut in acea zi asa ca m-am rudicat de pe scaun cu speranta ca am sa revin in curand si am pornit spre iesire cu gandul de a vedea acum terenurile de tenis ale Universitatii despre care aflasem in prezentarea facuta de studenti. Doar ca, trist, terenurile nu se aflau in incinta campusului universitar si mai mult decat atat, a trebuit sa parcurg pe jos intreg orasul... si chiar mai mult: din pacate terenurile se afla in afara orasului. In acelasi loc cu caminele studentesti. Dar a meritat tot drumul. Am ajuns in timpul unei sesiuni de tennis unde, antrenorul,Ben, mi-a acordat cu bunavointa din timpul sau pentru a discuta despre cursuri si teren. In timp ce vorbea, dragostea mea pentru acest joc minunat inflorea, iar in interiorul meu retraiam clipele anilor de inceput; nu aveam nici 15 ani cand am calcat prima oara pe un teren de tenis unde... ajunsesem din intamplare. Era un club despre care aflasem ca tine pe gratis lectii de voilei ( pe atunci eram capitanul echipei de volei masculin, unde castigaram si campionatul) si mi-am zis sa incerc, poate o sa se intample ceva mai mult decat ceea ce se intampla in scoala, in special pentru ca erau gratis (ai mei nu aveau bani nici marcar sa-mi cumpere doua perechi de tenesi pe care-i sa-i am de schimb, in acea perioada). Dar cand profesorul mi-a zis ca sesiunile de volei nu se mai tin si ca atunci faceau inscrieri pentru tenis, fotbal si baschet... in interiorul meu s-au aprins scantei. Tennis?! Atunci doar la televizor puteam sa vad un meci de tenis dar mi se parea ceva extraterestrial, extravagant, ca numai o anumita categorie de oameni din societate primeau sansa sa joace acest incredibil joc. Asa ca am spus da pentru tennis. Au urmat doua luni neintrerupte de practica si apoi un campionat unde am luat locul doi ( cu vreo 20 copii inscrisi). Primisem si diploma :). Iar acum, vazand iarba de pe teren, liniile albe la perfectie trase... sufletul mi se trezi intru emotie, mi-am permis sa-l intreb pe Ben daca doreste sa schimbe cateva mingii cu mine. Acesta a acceptat cu bucurie "I'm here to make sure every one has a chance to play tennis!" Asa ca iata-ma iar zburand de fericire pe terenul de tenis. Ca sansele de a lua mingiile lui Ben scadeau chiar si la 0 de cele mai multe ori, asta e partea a doua. Ben a observat devotamentul meu si entuziasmul de a juca asa ca m-a invitat sa vin si urmatoarea data, daca vroiam, bineinteles. Cred ca mi-au lacrimat ochii in acele momente dar sper ca nu. Mi se mai intampla asta. Sesiune dupa sesiunea, astazi m-am aflat in cea de-a 10-a saptamana pe terenul de tenis al Universitatii. Insa astazi a fost ultima sesiune la care am mai putut participa.
     Sunt clipele magice si apoi realitate. E important sa nu facem confuzie intre acestea. Este important sa nu amestecam realitatea cu magicul. Mirificul. E vorba de un echilibru. Iar acest echilibru m-a trezit intre timp la realitate; tinerii facultatii platesc pentru aceste curusuri. Iar eu nu eram inca student asa ca a fost nevoie sa inteleg felul in care puteam participa in contiuarea la sesiunile de tenis fara sa jignesc pe nimeni pentru ca tinerii de pe teren, intradevar... se aratau respectuosi si binevoitori fata de mine dar asta pentru ca eram un oaspete, sau pentru ca facem spectacol pe teren reusind sa preiau chiar si cele mai imposibile mingii sau poate ca nu le pasa, ca era treba lui Ben. Realitatea era ca existau totusi si cateva momente in care unii dintre ei ma luau peste picior. Eu imi ziceam ca nu joc bine. Asa era, dar nu acesta era adevaratul motiv. Apoi am realizat ca trebuie sa vorbesc cu Ben, sa incerc sa inteleg de ce ma accepta pe teren si sa-l fac sa inteleaga faptul ca stiu si percep situatia si ca studentii nu au nicio obligatie sa imi tolereze prezenta pe terenul de tenis. Ben m-a asigurat ca nu sunt probleme momentan si ca studentii ma accepta pe teren, ca intradevar aceasta este situatia si ca din punctul lui de vedere... pot sa vin in continuare pe teren. Eram surprins iar. Si totusi inca imi parea ca ma aflam in acea zona in care trecem granita spre nesimtire. Avem momente in care analizam mult situatia. Nu imi doream sa supar pe nimeni si daca vreun student si-ar fi exprima in mod direct dorinta ca eu sa nu mai vin la tennis, pe cat de mult iubesc acest joc, as fi acceptat cu recunostinta pentru tot timpul pe care-l primisem pana in acea clipa. Dar apoi s-a intamplat ceva ciudat.
     Cand primim ajutorul, primim cu mult mai mult decat ajutorul. Primim bunavointa, simpatia sau timpul persoanei care doreste sa savarseaza acest divin act. Primim intelegere si afectiune. Si apoi Il primim pe Dumnezeu. Pentru ca orice ajutor vine pe cai divine si nicidecum altfel. Acest ajutor care-ti face inima sa tresare de bucurie, care iti lumineaza o imensa parte a sufletului, care te face sa priveste pozitiv inainte pentru ca iti e usor sa vezi calea chiar de nu vezi pe unde mergi din cauza oceanului de lumina. Ne aflam adesea in ipostaza de a risca a ne afla dincolo de limita a ceea ce inseamna a lua mai mult decat trebuie... . Si aici ma refer la cumparaturi, la apa pe care o folosim cand facem baie, hartia pe care scriem si pe care o aruncam sau rupem daca avem doar o gresala pentru ca nu ne place sa vedem mazgalituri, cat stam trezi mai mult decat trebuie, cat mancam mai mult decat e nevoie, cat bem sucuri care sa ne satisfaca o anumita nevoie sa zahar si energie si tot asa. Prea putin ne gandim cat de mult profitam de acestea. Sau chiar deloc. Trebuie sa recunosc ca aceasta este un nivel de adevar personal foarte dificil de atins. Este incredibil de greu de ajuns aici. Dar se poate. Iar acest ceva ciudat s-a exprimat prin respectul crescand al studentilor fata de mine. Situatia luase o intorsatura greu de inchipuit. La scurt timp dupa aceasta, adica in urma cu doua saptamani, am fost invitat de catre Ben sa intru pe situl de importanta gigant pentru tenisul din Marea Britanie, LTA. Astfel ca acum sunt membru British tenis si pot juca tenis in cadrul campionatelor interne. Duminca trecuta am jucat intr-un meci de dublu-mix unde eu si colega mea de teren, o foarte simpatica studenta, castigaram meciul. Cu scor strans da'-l castigaram. M-am aflat langa o fata despre care nu stiam nimic, jucand tenis la dublu, tenis pe care nu prea l-am practicat deloc. Ea s-a bucurat insa de prestatia mea, mai ales ca ei ii cam era frica de minge. Apoi, Danny, coordonatorul Clubului de tenis al universitatii m-a abordat pe facebook. Mi-a explicat ca sesiunele de tenis unde Ben preda sunt sesiuni studentesti. Mi-a spus ca nu el este in masura sa ia vreo decizie doar ca ar fi corect sa vin doar la meciurile de tennis ale Clubului care au loc de doua ori pe saptamana, unde pot aduce doar doua lire, pentru organizare, asa cum fac toti cei care vin. Acest pas trebuia facut mai devreme sau mai tarziu asa ca azi am mers pentru ultima oara la sesiunile de miercuri de tenis, ca sa-i multumesc lui Ben pentru aceasta sansa, singurul fel in care puteam face ceva ca sa nu ma simt impovarat de acest gand cum ca... as fi luat prea mult. Ca as fi trecut limita, cu speranta ca am sa-i pot multumi si altfel atunci cand voi avea mai mult de oferit...
Aici poate fi vazut rezultatul meciului trecut:
http://www.lta.org.uk/Competitions/Event/?ctn=1-29AUKGW&evt=1-29AUKH1
Sambata avem iar meci. :)

La mulți Ani!

N-am cum să uit că azi este ziua ta!

Hazardul de a nu cunoaște

Sunt aceste cateva momente din viata fiecaruia care, prin forta lor iluminanta, ne fac sa ridicam creionul si... sa scriem. Unii dintre noi ajung si finalizeaza procesul. Altii raman vesnic cu creionul in mana iar restul, din non-credinta in persoana intai ca avand vreo legatura cu arta de a arunca litere/cuvinte pe hartie... nici macar nu privesc spre creion. Felicit primul grup. Fata de cel din urma grup incerc cateva sentimente de regret dar apoi... cine sunt eu sa plang cand talentul e irosit sau inexistent? Si deci, sunt doua momente care m-au facut sa ridic creionul sufletului meu (...): unul dintre evenimente s-a petrecut astazi. Cel de-al doilea a avut loc in urma cu sapte ani, undeva in perioada asta din an. Ambele momente sunt memorabile, ambele cu talc dar ceea ce ma face sa leg doua momente petrecute la interval atat de mare de timp este faptul ca... defapt asta urmeaza sa reiasa de la sine.

In 2000, Russell Crowe primeste oscarul pentru rolul din Gladiator, ca fiind cel mai bun actor. Un an mai tarziu e nominalizat la aceasi categorie, de data asta interpretand rolul de geniu care, geniu existand cu adevarat, in 1994 primeste si el un alt premiu de talie mondiala: este vorba de matematicianul american John Nash. Premiul Nobel deci. Iar Crowe realizeaza un rol memorabil intradevar. Probabil rolul pentru care ar fi trebuit defapt sa primeasca oscarul. Decernarea premiului Nobel din 1994 apare narat si-n filmul din 2001, in cafeneaua din facultatea in care preda el, moment despre care unii spun ca defapt n-a avut loc cu adevarat insa ce mai conteaza daca a avut loc sau nu de indata ce acest act pre-ceremonial inobileaza cateva din cele mai puternice sentimente si trairi existente pe marele ecran. Iar acest moment... si ajungem inapoi la intamplarea mea. 

In 2007 am deschis un cineclub impreuna cu A. Capatoiu (am mai scris despre in cateva articole din trecut), cu numele de Lumiere Cineclub. Eu eram coordonatorul si cu experienta castigata de pe urma foarte epuizantului proiect de scurtmetraj realizat in liceu (7 luni de munca), predam si un curs despre Productia de Film Independent. Lucrurile s-au dezvoltat frumos si in scurt timp apoi, erau suficinti membri cat sa se simta nitel de inghesuiala in sala de sedinte primita cu bunavointa din partea biroului managerial al jobului (cinemagia.ro,) pe care-l aveam atunci; ni s-a alaturat un student UNATC (la Imagine) care a inceput sa ne predea Analiza Imaginii de Film si un student la Psihologie pentru lectiile de Actorie. Cand se putea, printre picaturi, eu si studentul unatecist predam si regie de film. Toti erau incantati si se lucra cu spor astfel ca intr-o zi au simtit sa-mi multumeasca pentru efortul si dedicarea mea daruite cineclubului si au ales sa-mi multumeasca... dandu-mi premiul Nobel - imitand secventa din filmul regizat de Ron Howard. Totul frumos doar ca eu nu vazusem inca filmul atunci asa ca pe mine ma incercau cu totul alt gen de emotii decat cele pe care le reda Crowe in film. Pur si simplu nu intelegeam de ce-mi pun membrii cineclubului creioanele lor pe masa. Am zambit apoi si mi-am zis ca e vreun exercitiu de actorie. Apoi m-a cuprins un val de tensiune crezand ca vor sa-si bata joc de mine. Trebuie sa recunosc ca acest gand nu m-a parasit usor. Unul dintre ei imi explica frumos, calm faptul ca tocmai am primit premiul Nobel si apoi o colega imi multumeste in numele tuturor pentru dedicarea pe care o ofer cineclubului. Pentru mine era doar munca. Eram foarte obosit si cativa ani mai tarziu am realizat ca in acele momente, in interiorul meu se instala prima din celele doua foarte puternice depresii. Nu am stiut sa apreciez momentul cu adevarat. M-am bucurat dar totul a trecut repede, ca si cum n-ar fi existat. Bucuria de a lucra ne-a repus pe traiectoria nostra de cineclubisti. In seara aceia, in drum spre casa, Capatoiu imi povesteste despre film si implicit secventa insa doar dupa vreo doi sau trei ani de la moment am reusit sa vad filmul. Vazand secventa, eram cu atat mai incarcat de emotii. Mi-a parut foarte rau ca nu vazusem filmul cand ar fi trebuit. Imi imaginam ca as fi reactionat cu adevarat recunoscator fata de moment.

                             
In urma cu o saptamana m-am inscris la cursurile de Perfectionare si Autodezvoltare unde ni se explica legile aplicate in campul muncii aici si ce reguli trebuiesc urmate. Cursul e important si atarna greu la CV. Cel putin asta spune profesorul nostru, Mick. Cursurile incep la ora 9 am si se incheie la 3 pm sau 4 pm si tin trei zile. Sunt trei poloneze, doi cehi (el si ea, cuplu), un francez si trei romani (ieri eram 4, azi n-a mai venit, el, profesor de geografie). Deci trei romani - eu, un el M. si o ea P (cuplu). Toti prietenosi la prima vedere in afara de el-ceh care-mi arunca priviri reci, impietrite din cand in cand. Ieri am ajuns primul, lafel si azi. Ieri, cand s-au facut prezentarile, ceilalti 3 romani si restul cursantilor... au intarziat toti. Si nu 5-10 minute, douazeci, unii chiar si treizeci de minute. Asa ca au ratat prezentarile. Insa eu am putut deduce dupa nume faptul ca erau romani si am stat in banca mea; am continuat sa vorbesc in limba engleza fara sa scot niciun cuvant in romana. Astazi, Mick mi-a inmanat marcarul si m-a lasat la conducerea unui exercitiu simplu. Ne explica despre ce e vorba si ce e de facut accept si apoi Mick iese pe usa. Imi readuc aminte de clipele petrecute in spatele catedrei cineclubiste si incep rezolvarea exercitiului; primul lucru avut in cap e acela de a reusi a-i mobiliza pe toti, a-i face pe toti sa se implice. Realizez repede ca stagiul de implicare pentru inceput e infim. Cu exeptia unor foarte mici interventii din partea uneia dintre poloneze, doar romanca noastra, P., se implica (de punctat iar ca ea nu stie ca sunt roman si eu). Raspunsurile ei insa sunt foarte foarte simple asa ca folosindu-ma de acest aspect, pe care l-am vazut ca pe o sansa, i-am aprobat raspunsul insa am cautat sa primesc si altfel de raspunsuri, mai puternice, prin asta, incercand sa-i fac si pe ceilalti sa se implice, sa vina cu raspunsuri.  Am reusit sa-i mobiliz nitel si in cateva clipe am putut obtine inaintarea in rezolvarea exercitiului. Bineinteles, P. continua sa fie extrem de activa, insa iar, cu raspunsuri simple motiv pentru care eram iar nevoit sa caut altele, de la ceilalti participanti. Apoi izbugneste. In secunda unu, fara sa se isterizeze, subliniind frustrare la nivel profesionist, ma acuza de faptul ca ii resping toate raspunsurile si ca am ceva cu ea. Atunci imi dau seama ca aceasta atitudine a ei a plecat de la faptul ca, stiindu-se romanca, are impresia ca e pusa la colt de un cetatean, venit la cursuri ca si ea, din eu stiu ce tara, si care e pusa la colt pentru ca e romanca de acest cetatean care, a venit la cursuri ca si ea. Zambesc cu bunatate si-i explic faptul ca nu am nimic cu ea iar motivul pentru care ii resping (unele) raspunsurile e acela ca doresc ca toata lumea sa se implice. Atat. Nu a fost nevoie sa-i mai spun nimic in plus ca se linisteste in secunda unu. Continui cu rezolvarea exercitiului si reusim sa-l ducem la finalizare cu cateva momente inainte de intoarcerea profesorului. Acesta arunca o privire la exercitiu, se arata entuziasmat de rezolvare; nu am cautat doar sa ofer un raspuns, am incercat sa aduc un raspuns complet (rotund, cum ii se mai zice). M-am bucurat. Apoi luaram pauza de masa. Tipul ceh inca imi arunca priviri impietrite. Incerc sa nu ma holbez spre el incercand sa-i inteleg interiorul. Imi dau seama ca e inofensiv. Aparent. Dupa pauza de masa, se discuta mai pe larg rezolvarea exercitiului. Aflu ca s-au facut si ceva greseli. Apoi reluam desfasurarea cursurilor. La un moment dat profesorul priveste spre cartea de langa mine (Confidentul, de Helene Gremillon) si ma intreaba daca pronunta bine cuvantul "confidentul". Il corectez. Apoi remarca faptul ca semana cu limba engleza, eu aprob apoi profesorul ii implica si pe ceilalti doi romani, P. si M. in discutie si astfel... toata sala afla ca ei nu erau singurii romani de acolo. P. ma priveste de parca vede o fantoma. Dupa cateva clipe, toti incep sa rada, inclusiv P., M, si uimitor, chiar si Cehul care pentru prima oara isi despietrifica privirea. Profesorul subliniaza in gluma faptul ca s-a mai clarificat ceva in timpul cursului sau. Se rade. Apoi reflectez la moment. Cehul ma priveste calm acum. P. a aflat ca nu avea cum sa am ceva cu ea pentru ca era romanca. Ma mai uit din cand in cand la ea si o vad ca ma priveste zambind. Ii privesc pe toti cu simtirea si realizez ca ceva in aer s-a limpezit, ca aerul e usor si e placut. E luminat. Daca ar fi stiut P. inca de la inceput ca eram roman... . Eu am continuat sa stau in banca mea si sa nu port nicio conversatie cu ea/el. Din pacate, atunci cand ma apuca starile de non-socializarea, nu mai am scapare. La final, inainte de a iesi pe usa, P. imi arunca o privire fugitiv. Ar fi vrut sa ma abordeze. Dar n-o face. Pleaca. Profesorul incepe sa-si stranga foile. Ma duc sa dau mana cu el si sa-i multumesc. Acesta da din cap zambind. Francezul ma asteapta. Vroiam sa mai trag nitel de timp ca sa ies singur pe usa dar francezul insista iar eu nu primesc nicio idee de la divinitate de a trage de timp asa ca pornesc spre usa impreuna cu el. Afara, dau s-o iau intr-o alta directie (desi aveam drum comun) dar acesta ma opreste si intr-o engleza extrem de stricata (m-am rugat in timpul cursului ca Dumnezeu sa aiba grija de el cat sta aici in Anglia datorita englezei lui de nivel incredibil de scazut), imi multumeste pentru ca l-am ajutat la cursuri. Ii fac cu ochiul, imi face si el cu ochiul si ne indepartam unul de celalalt. 

John Nash, interpretat de Rossell Crowe

John Nash, geniul

John Nash are 86 de ani acum si
traieste in America. 

An nou întru recunoștință

La mulți ani!

Anul ista a început furtunos și s-a terminat magic.

Reușite pe acest an:

-scris un scenariu

-am jucat mai mult tenis

-vizitat multe orașe

-învăt de unul singur să cînt la chitară

-continui să vizez ca un copil

-nu am renunțat la a lupta pentru oscar

-m-am rugat constant pentru pretenii pe care nu-i mai am lîngă mine

-sunt mai recunoscător

-am avut două joburi în același timp

-plantat flori :)

Nereușite:

-scenarii începute și abandonate (pentru moment)

-proiect de film intrat în pre-producție -nefinalizat

-poezii începute și nefinalizate (titluri: Bine ai venit pe Pămînt, Fierul din sîngele nostru, Nu eu contez aici...)

-articole pentru blog - nefinalizate

-am texte fără diacritice (îs problematice în acest moment și mă lupt cu asta - îmi cer scuze cu această ocazie!)

Sunt recunoscător pentru anul acesta! În rest, ceea ce dorește Domnul. Îl rog doar să îmi dea tăria să muncesc mai mult! Îl rog să mă binecuvînteze în continuare cu răbdarea de a munci pentru cinema, de a lupta pentru cinema mai dăruit, mai ambițios! Las în mîinile tale acest nou an Doamne!

Cîteva poze realizate în 2014.

Iarnă, primăvară, vară, toamnă - în drum spre job. :)

Peisaj la geamul apartamentului din Bucureștii Noi.

Album: Flori și Frunze

Capitolul 1 - Flori pe Culori

Capitolul 2 - Evoluție

Capitolul 3 - Flori la Metrou

Capitolul 4: Florile Bunicii

Bunica

.

Capitolul 5: Florile de acasă

Biblioteca din Balconul
apartamentului din Bucureștii Noi 

Anita, studiind pentru Bacalaureat,
acum studentă la ASE

Album: Angoasă

Poezie pe banca Facultății de Litere.

Toate versurile...

Aveam toate versurile în cap
Cu o secundă în urmă...
Și bineînteles că am un mesaj
Pe care vreau să-l știi
Și de care vreau să ții cont,
Pentru că observ, chiar și nouă
Ne e greu să comunicăm!
...iată-mă scriind despre nimic,
Scriindu-ți! Asta
Deoarece îmi vine greu să cred
În ceea ce avem!
Insă te rog să crezi în continuare!
Nu merit să mă iubești,
Pentru că vreau să te iubesc eu primul!
Ție,  să-ți fiu o imagine
În interiorul tău curat, o lumină
Căutător, făuritor!
Dragostea ta las-o în primul moment
Și n-o lua de-acolo!
Acela e veșnic și inexistent:
Suntem aici...
Nu te merit, știi mai bine decît mine asta!
Mă chinui
Să-ți spun... păstrează primul moment!
Păstrează-l,
Nu-i da drumul; doar el ne mai poate ajuta!
Aveam toate versurile
Și acum știu că locul lor e în prima imagine!

Lincoln

Ca niciodata, am obținut două joburi. Un job printre minunate cărți poștale și cadouri - Paperchase, unde echipa e incredibilă. E un job de vis. Ălulalt mi-a oferit șansa de a aprofunda arta auto-dezvoltării - Montana Marketing. Echipa de la Montana e vizionară, nu am mai lucrat niciodată în același loc cu o așa mare diversitate de culturi: rusi, latvinieni, spanioli, africani, americani, musulmani. Eu fiind singurul romîn care a călcat pe acolo, cel puțin din istoria recentă a firmei. Imi place diversitatea. Ceea ce e și mai frumos e faptul ca mediul e construit astfel încît să ne înțelegem ca și cum am fi frați. Da. Pe cît de incredibil e, pe atît de frumos! Un alt lucru interesant pe care-l oferă acest job este acela de a călătorii. Am vazut mai multe orase într-un timp foarte scurt decît am văzut în douazeci și șapte de ani în Romînia. Primul oraș a fost Lincoln dar bineînteles, nu m-am aflat acolo ca sa vizitez orașul ci ca să muncesc: să le ofer oamenilor produse care să-i ajute să economisească bani prin locuința lor. Jobul însă s-a dovedit a mînca prea mult timp. 15 ore pe zi, lucrate la intensitate maximă. Iar Paperchase mă astepta în weekend. Nițel cam mult. Adica... n-am putut să scriu nici măcar o frază în tot acest timp, la șcenariu. Așa că am renunțat la Montana. Prea multe ore. Aproape neplătite.

Ceva minunat s-a înîmplat de cînd am scris ultima oară pe blog. Și era mare revoie să se întîmple. Iohannis a cîștigat alegerile prezidentiale. E un miracol. Și e minunat că miracolele se întîmplă. Pentru mine, acest eveniment este identic cu cel care s-a întîmplat cu mai bine de 200 de ani în urmă cand Lincoln a fost ales al 16-lea președinte al Americii. Este un președinte ce trebuie și merită susținut de noi cu toată dragostea în tot ceea ce și-a propus să realizeze. Este acel președinte care merită să primeasca dragostea și energia întru realizarea tuturor tascurilor sale. Mai rămîne să dovedim că-l merităm! Și pentru asta, și noi avem nevoie să tragem cu forță înainte, alături de președinte, zîmbind, îmbrățișînd, dăruind. Mulțumim Doamne!

Pentru cine nu a văzut filmul lui Steven Spielberg, capodopera sa... poate găsi filmul cu ușurință.
Pun aici pagina de pe imdb și cinemagia.
http://www.imdb.com/title/tt0443272/?ref_=nv_sr_2
http://www.cinemagia.ro/filme/lincoln-19003/

Lincoln soundtrack; https://www.youtube.com/watch?v=2WWA3-2NtsM
When it comes to good, real good, real real good... FIGHT!
And a scene: https://www.youtube.com/watch?v=V7Brh9iWajc