Artistii sunt doar niste copii...

Filmarea de sâmbătă a decurs excelent. Conform planului. "Urmăreşte planul" spunea o carte de regie foarte cool. Aşa am făcut. În cele 3 ore până să se facă întuneric am avut timp să discut despre secvenţa cu asistentul regie, cu dp-ul şi cu actorii. Am avut timp să facem repetiţii şi să aranjăm luminile. Nu vreau să laud prea mult echipa pentru că s-ar putea spune că sunt subiectiv dar eu îi pot numi pe aceşti oameni EROI. Au rezistat cu brio celor 17 ore de filmare. Şi-au făcut datoria până în ultimul moment. Toţi.

E incredibil prin câte stări poate trece un om când se afla într-un punct maxim al existenţei sale. Acestea sunt momentele pe care le caut mereu mereu pentru că atunci sunt eu cel care poate să dea toată dragostea pentru cei din jurul său, poate să ofere toată înţelepciunea pe care o are, poată să se conecteze cu el. E un dar incredibil de mare de la Cel de Sus să poţi face ceea ce iubeşti. Să simţi că este acolo în tot ce faci. Că te dirijează să iei mereu cele mai bune decizii. Că te ajută. Ca la rându-ţi îi ajuţi pe ceilalţi în acelaşi mod. Simţi energia şi laşi totul să meargă pe calea armonioasă a drumului propriu. Să nu mai existe timpul. Am văzut în toţi ceilalţi această plăcere, această energie iar bucuria creştea şi mai mult. Eram şi mai energic şi mai sigur pe mine. Vreau să le mulţumesc mult tuturor. Nu există cuvinte. Ei şi eu ştim care poate să fie cea mai mare mulţumire. Minunat.

Am simţit primul "acţiune" până în adâncul sufletului. O altă regulă din aceeaşi carte cool spune "Ajută-i pe actori să fie simplişti" şi trebuie să recunosc că au fost doar două trei momente în care a trebuit să dirijez puţin acest aspect. Repetiţiile şi-au spus cuvântul. Au fost 4 zile de repetiţii doar eu şi Cody şi încă două zile repeţii şi cu Liliana (mama lui în film). Cătălin ( cu scenografia) a făcut o excelentă treabă până s-a tras şi ultimul cadru.

Dupa

Inainte

 Toate detaliile au fost acolo. Până în cel mai mic amănunt.Atât de multă energie şi darurile pentru ceea ce face. Experienţă pentru el a contat mai mult decât ori ce implicare bănească. Un băiat care s-a jucat cu ustensilele din bucătărie pentru a crea o idee... o artă în artă. O imagine în alta.

Sunetul, imaginea, asistent imagine, clack. Toţi au fost foarte tari. Sincer... sunt îndrăgostit de această echipă. Oricum aş continua să fac filme aşa vrea să lucrez cu ei mereu mereu.

Acu, lucrurile stau bine. Avem o variantă finală de montaj doar ca mai trebuie să facem color corection şi sound desingul.

Am fost azi în unatc să găsesc pe cineva care poate să facă un color corection. Întâlnirea dintre mine şi unatc e mereu ciudată ceea ce mă face să cred că nu o să-mi petrec prea mult timp din viaţă în clădirea aceea. Şi mă bucură gândul ăsta. Autodidact frate. 

Pe de altă parte, cineva de acolo care ar putea citi p-acilea ( ca să nu le zic aberaţii) ar spune că am ceva cu facultatea, cu unatc sau poate să creadă că nu e important ce zic eu. Dacă e prima variantă atunci se înşeală. Dacă e a doua variantă atunci are dreptate pentru că nici pentru mine nu are importanţă ce crede el sau ea. Acum serios vorbind, am auzit enorm de multe lucruri negative despre facultatea unatc. Extrem de multe. Că cei de la care am auzit debitările erau sau nu din facultate, ele veneau. Mă feresc să fac critică de ori ce fel. Nu-mi stă în caracter nici s-o fac nici să o aud. Aşa că sper că ceea ce am să spun nu are să fie luat ca şi critică de posibilul unatecist ( profesor sau student) ce are să citească p-acilea. Again... respect facultatea cu bune şi rele. Alţii n-au deloc. Mă rog. Am intrat în facultate şi ca de obicei, am aruncat un ochi pe pitoreştile holuri. M-am plimbat puţin. Am simţit emoţia de a mă afla acolo. Apoi, am întrebat un student de niscai informaţii. N-a ştiut ce să-mi răspundă. M-am mai plimbat puţin. Printre gândurile mele, plictisit deja de tot ce se afla pe pereţi, am zărit undeva la orizont, un grup de studenţi ieşiţi pe hol la o ţigară; toţi. Şi mă îndrept spre ei bucuros că cel puţin unul dintre ei are să-mi poată răspunde cu informaţii folositoare. Însă se întâmplă ceva ciudat. Parcă, într-o fracţiune de secundă, mă întorc în liceu. Exact. Liceu...şi nu ori ce clasă. Fix clasa a 9-a. Acum le pot zice puşti, nu de altă dar să mă simt şi eu bine; ei, pustii, au început să facă glume pe seama tipului de se apropia de ei. Gluma e un cuvânt frumos. Să facă mişto e mai potrivit. Ok, faci mişto de un prieten, mişto care devină glumă apoi şi toată lumea râde după ceva timp ( mai mult timp în cazul "victimei " [ cum foarte bine spune Woody Allen " Comedia e drama la trecut" {şi aici imi aduc aminte de cel de-al treilea citat din cartea cool, si poate cel mai important "Păstrează-ţi simţul umorului!" }]) dar de o persoană necunoscută nu prea te lasă obrazul să faci mişto, şi în gura mare. Am trecut pe lângă oamenii aceia ca şi cum ceea ce văzusem cu puţin timp în urmă erau doar vedenii. Doar fumul gros m-a învăluit până încă doi, trei paşi distanţă de green zone. Şi am mai mers puţin şi m-am simţit iar bine. Şi dintr-o dată m-a cuprins un sentiment de curiozitate ciudată. " Ce-ar fi să mai trec o dată p-acolo. Măcar să-i distrez şi mai bine." Chiar eram curios ce ar mai fi zis (îmi cer scuze că nu menţionez aici ce au debitat pustii dar n-o fac din respect pentru ceea ce poate însemna o facultate ... o facultate.) Şi am făcut stânga împrejur, şi iar prin fumul gros şi printre oamenii care nu erau acolo. Şi iar reacţii, altele noi. wow. Sincer, sincer, aş mai fi trecut o dată dar mă aflam acolo cu un cu totul alt scop şi nu acela de a distra oameni necunoscuţi. Şi mi-am văzut mai departe de drum bucuros că de data asta... am adus un aport voit atmosferei de distracţie de printre pustii ce nu se aflau acolo. În drum spre etajul 3 mi-am zis că artiştii sunt doar nişte copii ... ca să motivez totuşi (măcar pentru mine) atitudinea puştilor ce nu se aflau acolo. Poate că am zis de prea multe ori "ce nu se aflau acolo" şi ca să nu creez confuzie... ei chiar erau acolo. Buuuun, şi totuşi, s-a mai născut o întrebare; care este sursa unei astfel de atitudini. Eu în nici un caz, altfel... să mă ierte Dumnezeu. mă rog, deci, întrebându-mă de sursa... am ajuns ( nu zic la ce etaj din respect iar pentru instituţie) în faţa unei uşi ( ceva legat de multimedia). Am bătut frumos la uşă şi am intrat. Înăuntru, un tânăr şi o doamnă vorbeau într-o atmosferă călduţă. Spun "Bună ziua" într-un mod foarte timid ( o timiditate ce mă învăluie câteodată de nu ştiu ce e cu ea şi o las să treacă prin mine) băiatul da respectuos din cap, însă ( aici e aici) doamna zice " La revedere" pe un ton extrem de serios. Cu 80 de mii de km pe oră, mintea mea a început să se învârtă în 15 mii de direcţii şi primul lucru pe care l-am gândit a fost acela legat de sursa." iată şi sursa" apoi, mi-am dat seama că trebuie să-mi controlez mimica aşa că am forţat un şi mai rapid zâmbet şi mă prezint. "Mă numesc şi sunt realizatorul... (etc)" la care doamnă.. " Ooo...stai că s-a prezentat!" şi forţează şi ea un zâmbet. Gen, băiatul ăsta gândeşte atât de încet încât sigur trebuie să-l dau pe uşă afară din prima însă stai că poate zice ceva, cine ştie. Şi ca să vezi, chiar am zis... m-am prezentat. I-am contrazis aşteptările ei cu privire la inteligenţa mea, ei, doamnei profesor care are atât de multă experienţă cu tinerii că primul lucru pe care-l poate face e să-i nege inteligenta unui tanar pe care nu-l cunoaste. Ok. Sunt prea dur. O să încerc să gândesc altfel. Deci, (oke, simt că e nevoie să repet, nu m-am supărat pe doamnă, nu am nimic cu facultate dar chiar mă distrează astfel de atitudini, acum, la vârsta asta şi DOAMNE, TE ROG MULT, AJUTĂ-MĂ SĂ MĂ SIMT DISTRAT FAŢĂ DE ASTFEL DE ATITUDINI ŞI OAMENI ŞI LA 80 DE ANI DACĂ-I APUC) bat la uşă, deschid uşor, dau bună ziua, sunt trimis la plimbare cu cea mai serioasă atitudine, forţez un zâmbet, mă prezint. O iau altfel; doamnă, având experienţa cu copiii, a considerat de când am intrat pe uşă ca sunt un copil şi de asemenea a mai considerat că mă poate trimite la plimbare ca să vadă reacţia mea, cea a unui copil care n-are experienţa de viaţă. Când a văzut că reacţia copilului este destul de mătură, a înţeles că băiatul din faţa lui poate că e un copil puţin mai mare şi a decis că poate să ducă discuţia la un nivel mai ridicat. Şi aşa a făcut. Chiar m-a tratat ca pe un om serios. Hehe. Acu, al doilea scenariu nu prea sta în picioare din punctul meu de vedere şi asta pentru că barba mi-a a ajuns la o mărime destul de semnificativă ca să nu-mi dai între 24 şi 28 de ani, poate chiar 30. Nu mă mai ajuta barbă? ( app, barba o am deoarece sâmbătă o să filmez pentru un serial şi o să am nevoie de ea) Dar nici nu e să mă ajute. Ea e pur şi simplu. Mă rog. Într-adevăr, discuţia chiar a decurs la un nivel matur. Doamna m-a trimis cu un etaj mai jos unde am dat peste o doamnă care a ştiut cum să trateze copilul de mine ( cu seriozitate) şi m-a ajutat şi ea la rându-i trimiţându-mă la subsol. La subsol am cunoscut o frumoasă fată ( nu dau nici numele mic pentru unatcul e MIC) şi care m-a ajutat şi ea cu un număr de telefon. Tipa a fost extrem de politicoasă şi înţelegătoare, a treia persoană din unatc al cărei profesionalism l-am putut asocia cu puţinele la număr persoane pe care le admir pentru profesionalismul lor (out of unatc). Ce-i drept, m-am ţinut departe de facultate după examen ( asta referitor la numarul de profesionisti intalniti in unatc). Mă rog, toată experienţa asta mi-a mai demonstrat o dată că artiştii sunt doar nişte copii. Că sunt copii obraznici, fără personalitate, înţelepciune şi cred că lista poate continua atunci clar nu e vina lor. Clar. Toţi avem de învăţat de la viaţă. Indiferent cine suntem. Eu clar am învăţat de aici multe lucruri.

 

 Suntem la câteva opere cinematografice depărtare de Rai*

 *Am mai citit si : Lanterna magica

Manipulat

Mă aflu în imposibilitatea înţelegerii momentului suprem al existenţei ca existenţă. Totul se răstoarnă peste mine şi timp de câteva momente timpul încetează să mai existe. Simt prezenţa mea în exteriorul meu. E momentul în care privesc în sus şi comunic cu El si- L rog să readucă înţelegerea prezentului deoarece cel mai adânc loc al minţii mele înţelege importanţa supremă a prezentului. Nu a trecutului nici a viitorului; a prezentului. El îmi zâmbeşte mereu înţelept şi mă lasă să lupt cu exteriorul interiorului meu care devine plumburiu şi greu, strivind uşor eul. Are dreptate. Lupta e a mea. Şi spun STOP şi iar îmi simt prezenţa în exteriorul meu. Apă ce mă înconjoară în timp ce stau lângă mine. Aud melodia inimii. Melodia îmi spune să mă întorc. O fac ruşinat de îndoială avută asupra trecutului şi viitorului. O secundă. 

Un prieten a intrat pe mess şi primul lucru pe care mi l-a zis a fost " am aflat că sunt uşor manipulabil." Şi eu i-am spus că toţi suntem aşa. Toţi suntem manipulaţi mai mult sau mai puţin. Ştiu că are dreptate chiar dacă nu ştiu situaţia pentru care s-a lăsat manipulat. Ideea e că fără să ştii ... manipulat cam esti mereu şi te laşi purtat de acea forţă. Sau că nu te laşi manipulat ştiind că nu vrei să fii manipulat. Grave sunt situaţiile în care devii manipulat ştiind că nu vrei să te laşi influenţat. Trebuie să conştientizezi că te afli în prezenţa unei forţe şi că trebuie să faci ceva ca să te eliberezi şi o faci poate că nu în modul cel mai adecvat; dai drumul unui animal şi nervii pun stăpânire pe tine. Sau din contră... reacţia ta e calmă. Doar că lupta se ţine la un nivel mintal şi nu unul fizic (de ori ce fel). Mintea ta e obligată, pe nepusă masă, să creeze o forţă egală sau mai mare decât cea a manipulantului. Şi asta se întâmplă fără ca tu să-ţi dai seama. În exterior atitudinea ta e vulcanică sau din contră... liniştită ca apa unui lac. Însă atitudinea vulcanică, ori simularea ei sau apă calmă nu reprezintă nici măcar un foarte mic procent din forţa ce a luat naştere în interiorul tău şi care lupta cu tot ce poate ca să se opună forţei manipulatorului şi deci... nu influenţează câtuşi de puţin spre bine poziţia ta de posibil manipulat. Dacă te poţi face scăpat de manipulant asta se datorează numai datorită forţei tale manipulatoare care s-a trezit în interiorul tău; o combinaţie de ambiţie, intelect dezvoltat, înţelepciune şi energie. Da, forţa manipulatoare exista şi-n interiorul tău şi cu siguranţă te-ai folosit de ea de nenumărate ori. Ai ştiut sau nu, ea era acolo; în situaţii ce i-au ajutat pe ceilalţi sau nu, te-au ajutat pe tine sau nu. Acum ştii de ea şi tot ce poţi face este să dezvolţi acele virtuţi ale interiorului ca la rându-ţi s-o foloseşti în binele tău şi al celor din jurul tău. În sprijinul unei cauze sau a unei idei. Sau poate că într-o zi... în sprijinul omenirii. Însă... întotdeauna trebuie să ştii că te poţi lăsa manipulat pentru aceleaşi cauze pozitive. Conştientizeaz-o. 

Ultima oară când am privit în oglindă, am văzut un băiat trecut peste încă un an pământean. Băiatul s-a strâmbat la mine, a ridicat o sprânceană, şi-a arătat dinţii, a scos limba, s-a uitat la mine într-o parte, şi-a pus mâna în păr, şi-a atins nasul. Eu am râs de toate acestea; buzele lui, sprâncenele, părul şi aluniţă de pe obrazul drept. Mi-a dezvăluit un tip sigur pe el, un tip gata oricând de fapte măreţe. Şi totuşi, râdeam de el în sinea mea. Tipul ăsta? Atât de mic? Atât de slab.. atât de... Chiar dacă ochelarii lui sunt mari, par să nu compenseze cu ceva; "spune-mi ceva inteligent! Te rog! Ori ce! Vreau să te aud... să te simt. Cine eşti? De ce exişti o bucată de materie dintr-o mare de materie? (...) Dacă ai fii licean cu siguranţă ai sta în ultima banca sau sigur ai sta într-o bancă singur. Şi cineva ar dori să se apropie de tine dar singurul mod prin care ar considera că poate să-ţi atragă atenţia ar fi să facă mişto de tine. Tu n-ai ştii de glumă, nu că te-ai crede o zeitate însă ai considera modul său de abordare ca fiind grotesc, primitiv şi i-ai întoarce şi spatele pe care nu-l întorci până la urmă. Ai tace. Te-ai uita. I-ai spune ceva fara să apuci să-ţi dai seama că poate spui ceva greşit. Te-ai afla într-o continuă tăcere. Tăcut în lumea ta, ai considera că lumea eşti tu şi ceea ce există în interiorul tău. Te-ai uita la ceilalţi şi ai învăţa de la ei cum să nu fii. Şi ţi-ar reuşi. N-ai putea să te bucuri de reuşita ta deoarece exteriorul te-ar arăta cu degetul de prea multe ori ca fiind o umplutură şi de prea puţine ori te-ar lăuda şi nici când te-ar lăuda nu te-ai putea bucura de laudă deoarece... dorind să rămâi tu , ai refuza să te laşi prada energiei exterioare ce devorează şi dizolvă densitatea virtuţilor câştigate cu greu până în acel moment. Timpul ar trece şi tu o dată cu el prin lume. Te-ai afla într-o zi în faţa oglinzii şi ai râde de tine pentru că acesta e cel mai sănătos mod prin care tu ţi-ai putea demonstra că eşti mulţumit de tot ceea ce eşti. Fizic şi sufleteşte. Însă, în acelaşi timp, ţi-ai da seama că înţelepciunea maximă se câştigă foarte greu şi că mai ai enorm de multe de învăţat. " Îmi ridic uşor mâna pe care o privesc în fiecare zi, de la vârful degetului până în podul palmei, linia vieţii şi încheietura. O lipesc de mâna lui şi simt ceva rece. Mult prea rece. El... nu, nu e el rece. Nu el este rece. Nu mâna lui e rece. Oglinda e rece. 

Am trecut prin multe experienţe de când a început noul an. Pot spune că acest an a început plin de aventură. Însă, nu mai simt frica. Mă las manipulat de mine. Eu mă manipulez pe mine. Când eram mai mic opuneam rezistenţă. Acum pot trece prin mine şi toată aventura mea; anul a început cu gândul că e posibil să simt ce însemna viaţa de homeless prin Bucureşti. Fie. M-au ajutat câţiva prieteni. Mulţumesc. Apoi dragul de Mihai ( actorul ce interpretează personajul principal) s-a îmbolnăvit. Deciziile au trebuit să vină rapid şi să fie bune. Sănătatea lui Mihai e cel mai important aspect. Însă eu eram înconjurat de un aer negativ. Primul meu tasc a fost să mă eliberez de stresul şi tensiunea ce mă înconjurau. Am făcut asta relativ repede. Nu îmi foloseam mie, proiectului şi nici celorlalţi din echipa să mă las condus de depresie. În două zile mi-am recăpătat zâmbetul. Apoi, am putut accepta că nu mai poate juca în film. Secvenţă din bucătărie n-a ieşit deloc cum am vrut şi ne-am dat seama la montaj că trebuie refilmata. În acelaşi timp, diferiţi prieteni au început să-mi spună că scenariul e plat, că filmul nu se susţine singur în momentul ăsta. M-am bucurat atunci că am ştiut cum să mă descotorosesc de stres şi tensiune pentru că am luat cea mai bună decizie; am rescris secvenţa ce trebuia refilmata. Din vreo 40 de păreri doar 3 păreri au punctat posibile aspecte negative ale noii secvenţe. Vă mulţumesc mult pentru păreri. Am ţinut cont de toate. Apoi, l-am ajutat şi pe Mihai, cum am putut, să-şi revină deoarece se simţea vinovat de faptul că nu mai putem filma cu el. Sub nici o formă nu l-am vrut supărat pe ceva legat de proiect; nu e vina lui că s-a îmbolnăvit. Nu e vina nimănui. El să se facă bine.... asta e tot ceea ce contează. Am analizat situaţia la rece şi soluţia a venit/ m-a lovit mai degrabă; casting. Refilmat tot ce am filmat cu Mihai. N-a fost deloc o decizie îmbucurătoare însă... tot ce era nevoie aş fi făcut pentru a salva proiectul. Aşa că am început să caut actori. După vreo două zile, m-am văzut cu Cody în parc ( aşa cum am făcut cu toţi membrii echipei şi cu actorii - discuţii prin parc mai întâi de toate [ nimic mai armonios şi liniştitor]) Am vorbit despre şcoală, profesori, ţigări, film în general, proiect, prieteni (...). La un moment dat a scos din buzunar cinci acadele şi m-a întrebat dacă vreau... să aleg. :)) Cât de tare a putut să fie situaţia. La gura de metrou, doi tipi cu acadele în gura îşi strâng mâna puternic şi-şi iau la revedere. Intre timp, mi-am dat seama de o noua structura a filmului, modificare din montaj (despre care o sa vorbesc la timpul potrivit) Castingul video; acelaşi Cody, cu emoţii, acadele şi ambiţie plus enorm de multă răbdare. Două lumini mari ( de o mie), o lumină foarte mică, test pentru video asist şi un sony foarte performant căruia i se pot schimba lentilele. Iulian veşnic obosit, veşnic sărind peste oboseala şi autodepasindu-se în profesionalism, Răbdător şi Critic. Cody s-a încălzit abia spre sfârşit. E talentat. Încă o acadea. Au urmat repetiţiile Actriţă ce interpretează personajul mamei este foarte prinsă la teatru. Încerc cu toată forţa mea să obţin o întâlnire între Cody şi Mihaela ca să putem repeta însă momentan, la repetiţii tot eu sunt şi mama; nu ştiu cât de mari sunt roadele în străduinţa mea de a reda vocea unei mame, într-o situaţie ca cea din scenariu însă Cody nu spune nimic despre mama din faţa lui aşa că.. continui să mă chinui. Şi rezultatele vin într-adevăr. Se pare că îl ajut. Mă bucur. El se descurcă foarte bine. Acadele. E bine ca mai repetă şi acasă singur. Am programat ultima zi de filmare pentru 22 ian. Între timp, lucrăm şi la generic şi subtitrare. Despre muzica o să vorbesc altă dată :).

Noul an vine cu schimbări. So, o să încerc o restructurare a informaţiei pe blog. Postările au să mai aibă 2 noi linkuri; o carte recomandată (3 cand o sa pun si link cartre ce citesc în acest moment) plus un film recomandat. Evident că mottoul rămâne acelaşi însă, diferite cuvinte din motto vor face trimitere către cartea, filmul sau melodia ce m-au inspirat pe mine de-a lungul timpului. Dând click le veţi descoperi pe toate. Raiul insoteste cartea pe care o citesc acum.

Doamne-ajută! Îţi mulţumesc Doamne pentru patul în care pot pune capul jos, mâncarea din fiecare zi, sănătatea şi energia şi ca în fiecare zi pot să-ţi mulţumesc pentru toate acestea.

Suntem la câteva opere cinematografice depărtare de Rai.