Plecarea

Am sa plec la Cluj. After School este in competitie.

Inca n-am emotii cu privire la festival si sper sa ma mentin asa chiar si pe 20 cand are sa aibe loc decernarea premiilor.

Caut cu toate fortele subiectul urmatorului film. Urmatoarea idee. Tot scriu scenarii si simt ca au sa ramana doar simple scenarii... scenariile dintr-un sertar.

173 nu place unui producator. Dar consider extrem de importanta pentru progresul artistic intalnirea cu el. Mai astept raspuns de la C ce se tine extrem de ocupat. Zilele trecute ma aflam in zona in care casa lui de productie isi face veacul si dupa lungi batalii incercand sa ma conving ca am un motiv zdravan sa merg peste el, la birou, fara sa imi anunt sosirea... am decis sa incerc marea cu degetul. Cand a fost anuntat ca am ajuns... reactia pe care a avut-o a fost una extrem de dura fata de secretara lui. De remarcat faptul ca secretara inca a avut forta sa-mi spuna zambind ca e ocupat.

Ii citesc jurnalul lui Andrei Plesu. Mi-am propus sa nu mai critic. Am citit si "Scrisori catre fiul meu" al lui Liiceanu. Mi-a placut enorm si-mi doresc s-o ecranizez.

Astept cu nerabdare plecarea la Cluj. Pe 17 plec. E prima oara cand vad orasul ista minunat despre care am auzit atatea...

hmmm....

Un nou scenariu

Haaa.

I'm Back. Yeeei. Doamne ce dor imi era sa scriu pacilea. Weeeeii..si ce drum lung.

Asa.

Pam Pam

Am scris primul scenariu de lungmetraj si pur si simplu sunt in al noualea cer. N-am vrut sa reincep sa scriu pe blog pana nu terminam scenariul si... wow, ce lupte ca sa-l termin. Cate aventuri.

Toate la timpul lor.

Iubesc scenariul. Working title pentru scenariu e "173" dar are si un titlu care are sa fie facut public soon.

And... ma bucur sa fiu iar aici.

Asa. E sarbatoare. Primul scenariu de lungmetraj. Si n-am nici vin, nici cola langa mine. Nimic.

Nu-i nimic. Am ce am avut mereu langa mine - incredere de sine, bunavointa, ambitie, dorinta de afirmare si zambetul. Iep. Si el.

Multumesc mult pentru sprijin pe parcursul odiseei: Gabriela, Alexandra, Geo, Dragos, Dumi, sorei mele Ana careia i-am dedicat scenariul, celor 9 pisici, Tudor pentru ca mi-a oferit sansa, Ovidiu, mamei, tatalui meu, maiestrilor Enescu, Strauss, Tchaikovsky, Mozart care mi-au oferit inspiratie de fiecare data cand i-am ascultat si a fost nevoie sa-i ascult des :) si bunului Dumnezeu ca imi da toate cele de is mereu langa mine si le-am subliniat sus.

PS: Asa, am scris si partea a doua pentru "After School" - "During School", cine doreste sa-l citeasca, i'm here! Pe acesta l-am scris in luna mai a anului curent. Visez la o mini-serie HBO dar vedem:P.

Hug pentru blog. Sa nu uit! >:D<

Suntem la cateva opere cinematografice departare de Rai!

Un foarte puternic cuvant

Vreau sa inteleg mai mult despre fiecare si despre mine. Ma gasesc in pozitia de a fi mai sincer decat e necesar. Si totusi sunt sincer. Nu ascund ce simt si ce cred. Ce am trait si traiesc. Acest superficial " m-am imprietenit prea repede si prea mult cu anumite persoane" nu are nici o valoare in contextul actiunilor mele pentru ca ceea ce sunt si fac eu e tot ceea ce viata vrea sa fac. Sa cunosc o persoana si sa-i ofer toata prietenia mea. Sinceritatea pura. Curata. Acum cand nu stiu nimic despre ea (persoana). Cand ea nu stie nimic despre mine. Cand nu simtim nimic unul pentru celalalt. Si apoi tot ceea ce urmeaza e viata in libera si complexa-i desfasurare. Adevarata desfasurare. Tot ceea ce conteaza. Rezultatul actiunilor sentimentelor si simtamintelor adevarate, cele care conteaza prin implinirea dorintei universului; intalnirea a doua destine. Sa nu ai sau sa nu fortezi asteptarile. Sa asculti de fiecare sentiment, fiecare secunda afllata langa celalalt destin. Sa il privesti precum te privesti pe tine; exista pentru ca are ceva de oferit iar ce are de oferit imi ofera mie acum, mie si nimanui. Dar ceea ce nu stii e ca aceasta chiar e legatura pe care ti-o doreai dintodeauna numai ca viata e formata din lumina si intuneric. Si din pacate, intunericul vrea sa-si faca mai mult simtita prezenta decat vrea lumina s-o faca. Intunericul pare sa fie mai puternic. In momentul in care intunericul incepe sa patrunda, iti doresti sa fi pastrat distanta, sa nu fi lasat loc pentru atat de multa lumina sa patruda pentru ca pe unde intra multa lumina, intra si putin intuneric care e putn, dar e chiar mai puternic decat lumina. Si acesta reuseste sa lase urme mai mult decat o face lumina. Stii ca intunericul a patruns. Ii simti prezenta si incepi sa te pui in garda. Dar nu faci nimic. Doar te pui in garda. Si lasi timpul sa treaca. Astepti ca viata sa-ti sopteasca cea mai buna decizie. SI exista mintea si sufletul. Sunt doua parti ale interiorului tau. Iar mintea iti spune ce decizie sa iei, iar sufletul iti zice si el. Si peste toate exista lumina. Si in lumina intunericul. Si intunericul e mai puternic. Asculti viata si primesti o decizie. Decizia pe care ai luat-o e extrem de dura si doare mai rau decat credeai ca poate durea. Dar in acelasi timp stii ca nu te-ai mintit, ca nu te-ai lasat pacalit de tine. Stii ca aceasta durere e o lectie pentru tine si pentru el. Una din acelea importante. Ai rupt legatura pentru ca te-ai speriat de suferinta. Dar ea este aici orisicum. Ai rupt legatura pentru ca ai simtit ca ai fost folosit. Te-ai simtit folosit. Persoana din fata ta era falsa iar tu erai sincer. Ai rupt legatura. Ar fi existat mai putina suferinta daca n-o rupeai? Cred ca incerc sa gasesc vinovatul. Dar nu este nimeni vinovat. Is doar lectii. Exista o parte a interiorului meu care nu simte nici un regret ca a fost folosit in felul asta si exista cealalta parte care-mi spune sa-mi joc rolul pana la capat. Tipul a gresit. Si am gresit si eu. Tocmai pentru ca am gresit si eu... trebuie sa joc pana la capat. E greu sa pastrezi un echilibru intre lumina si intuneric. Cu cat lasi mai putina lumina sa patrunda cu atat mai putin intuneric are sa patrunda sau poate chiar deloc intuneric. De fapt nimeni nu poate pastra acest echilibru. Poate ca nici nu exista acest echilibru. Sunt doar lectii iar viata va gasi o modalitate prin care acest echilibru sa se rupa, sa nu existe ca cele doua destine sa ajunga in punctul maxim al intalnirii ca motiv. Poate ca si el, fix in acest moment... scrie.
In afata Teatrului National, eu am inteles ca am fost folosit si am inteles asta deoarece el s-a explicat. Nu m-am gandit la faptul ca sunt folosit deoarece am avut incredere dar am simtit patrunderea intunericului. Si am lasat viata sa-mi vorbeasca atunci cand ar fi dorit s-o faca. Si a facut-o in aceasta zi.
-Acum se leaga totul. Ii spun zambind lui M, cu un zambet care nu e al meu deoarece sentimentul de jignire e mai puternic decat cel de recunoastere fata de sinceritate.
-Oriunde priveam, vedeam in ceilalti acelasi lucru si credeam ca toti sunt la fel. Eram paranoic, analizam fiecare miscare, imi zice retraind putin acele momente dar intr-un mod didactic. Asa cum a vorbit mereu.
-Scuze, nu ar fi trebuit sa-ti spun. Nu ar fi trebuit sa ma destainui! Ma grabesc eu sa-l intrerup ca sa-mi cer scuze. Iar el continua la fel de didactic precum o fac profesorii care stiu lectia dar o stiu mult prea bine si omit amanuntele importante. Eu ma arat fericit ca lucrurile s-au clarificat, ca intunericul a fost eliminat. Insa consecintele patrunderii lui abia acum isi vor simti prezenta. In parcul din fata Teatrului National incep sa joc un rol, precum a facut-o si el de fiecare data cand ne vedeam, in acele intalniri pe care le-am avut dupa momentul destainurii mele. Rolul meu pare-se nascut din dorinta subconstientului de a nu face lectia prea usoara pentru ceea ce ar fi fost usor, ar fi trecut prea repede cu vederea. Nu si-ar fi simtit prezenta. Si joc bine pentru ca el pare sa nu inteleaga ce simt. Si a demonstrat ca nu e capabil s-o faca. Nu jocul meu il impiedica pentru ca eu nu sunt un actor bun. Ceea ce este el e ceea ce-l impiedica sa inteleaga faptul ca ma simt folosit si jignit pentru ca el se prefacea ca e sincer cand ne vedeam. Si am mai cunoscut oameni ca el. Incapabili sa se puna in locul celeilalte persoane, sa incerce sa simta, sa patrunda in interiorul victimelor lor si sa incerce sa vada ca apoi sa se opreasca si sa rosteasca acest foarte puternic cuvant. Am mai intalnit persoane ca el. Imi pare rau pentru el. Si nu vreau sa spun nimic despre aceste persoane dar daca as face asta... n-as spune lucruri care sa-i aseze in pozitii prea bune pentru ca nu se afla. Insa viata pare sa aiba grija de acest aspect, pare sa-i dea lectii iar pentru asta sunt cat se poate de fericit pentru el; este o persoana minunata. Si deci, el nu simte, nu se poate pune in locul meu. Nu poti sa acuzi o persoana care nu are suficienta experienta de viata, care nu a putut sa asculte viata precum ar fi trebuit s-o faca. De fapt, nu o poti acuza de nimic. O poti ajuta. Dar acest orgoliu. Iti dai seama ca nu cunoaste forta cuvantului "scuze". De fapt, nu stie nimic despre acest cuvant. "Persoanele care isi cer scuze par slabe" nu este o scuza. Deloc. M este o combinatie foarte frumoasa de puritate, naivitate si inteligenta. Exista persoane care-si cer prea mult scuze si aceste persoane sunt penibile. Sunt persoane care-si cer prea mult scuze si aceste persoane is slabe. Exista persoane care nu stiu sa foloseasca cuvantul; cand si cum. Cei drept... e foarte greu sa stii cand si cum sa-l folosesti. Iar "timpul, timpul are sa le rezolve pe toate insa noi trebuie sa venim in ajutorul timpului," prin faptul ca suntem atenti, ascultam fiecare lectie. Dar stiu ca undeva, adanc in sufletul meu, o voce imi spune ca eu am gresit cu mult mai mult decat a gresit el. 

Suntem la cateva opere cinematografice departare de Rai*.
Filmul documentar, The Road, Jurnalul lui Eugen Barbu

> energie

Ce mi se întâmplă? Ce simt acum? Simt ceea ce trebuie? Încotro merg în această mare de tăcere fără direcţie? Vreau să cred că sunt 100% întru ceea ce trebuie să fac ca să ajung unde trebuie şi... pur şi simplu ceea ce pare să se întâmple e doar debusolare. Că sunt înconjurat de priviri sceptice, că ceea ce există ca părere despre ceea ce sunt ... există ca ceva ce exprimă o ideea despre exact ceea ce nu sunt. Încearcă să nu mai priveşti. Este singurul lucru benefic pe care-l poţi face. De ce nu pot fi altfel? Vrei să vorbeşti? Vreau să fiu auzit. Dar eşti auzit... prin tăcere. Da... dar tăcerea mea nu spune nimic nimănui. Crezi? Văd! Ce vezi? Priviri sceptice. Şi ce contează? Contează pentru că nu e doar ceea ce văd....e şi ceea ce simt. Te ajută cu ceva să simţi asta? Vrei să-mi spui că nu e important ceea ce simt? Câteodată nu e. De cele mai multe ori e. Am  mai simţit şi s-a dovedit a fi real ceea ce simţeam. Da, ceea ce spuneam; câteodată e important ceea ce simţi. Dacă privirea ce-ţi este aruncată nu e cea pe care o aştepţi tu...atunci trebuie să înţelegi că sunt cel puţin zeci de motive pentru care privirea respectivă  să existe dintr-un cu totul alt motiv decât acela pe care-l consideri tu în momentul respectiv. Tot ce poţi să faci este să nu te grăbeşti să gândeşti... să tragi concluzii. Când momentul e cel mai potrivit adu-ţi aminte de acea privire şi gândeşte-te la ea. Cu ce mă ajută să înţeleg privirea după ce a trecut timpul. Eu am nevoie să ştiu atunci ceea ce trebuie să fac. Să gândesc. Dacă din cele cel puţin zeci de motive poţi s-o nimereşti pe aceea adevărată... be my guest. Dar sunt şanse mici pentru că ceea ce s-a întâmplat în momentul privirii ( adică acum) ţine de trecut ( atunci) ceea ce e legat de mult prea multe acţiuni. Trebuie să găseşti acţiunea înainte de a găsi motivul .Trebuie să găseşti acţiunea ce a generat acţiunea ca să găseşti acţiunea. Ceea ce poţi face cel mai bine e să laşi timpul să treacă, să mai arunci o privire asupra momentului şi să încerci să-l înţelegi în cel mai pur fel. Cel adevărat. Ai şanse mult mai mari. Uite, de cele mai multe ori sunt doar simple gânduri, impresii, jocuri de-ale minţii. Persoana care te-a privit altfel decât într-un mod "adecvat " ( considerat de tine)e foarte probabil că în minutul unu de după event să nu mai ştie nici măcar de ce s-a uitat la tine cum s-a uitat. E un foarte important lucru pe care trebuie să-l faci tu şi anume modul în care îţi împarţi energia când faci ceva. Contează foarte mult să ştii cărui lucru fizic sau nu, să acorzi importanţă. Nu te ajută să gândeşti greşit despre tine în urma unui eveniment ce e considerat de tine nepotrivit din punct de vedere social. Eşti cine eşti iar cei care pot să vadă ceva în tine însemna că şi în ei pot să vadă acelaşi lucru fie că e pozitiv sau negativ. Dacă pot face asta înseamnă că ei pot să aducă asupra lor ceea ce tu ai şi ei nu sau viceversa; să elimine ceea ce tu ai din ceea ce ei au. Asta e tot energie consumată. A contat pentru mine să-ţi zic lucrurile istea? Da... pentru că şi pentru mine contează iar eu le descopăr acum... la fel cum probabil şi tu le descoperi acum. Dacă pentru mine contează să-ţi spun istea lucruri însemna că energia mea nu se risipeşte. Bine... dar n-ar fi trebuit să conteze de fapt pentru mine? Faptul că m-ai ascultat până aici trebuie înţeles pentru mine doar faptul că şi pentru tine contează. Şi că nici tu n-ai risipit energie. Dar eu pot să cred acum că am risipit energie ... Ce poţi spune despre asta? Înseamnă că şi tu ai o părere despre ceea ce eu spun şi m-ar bucura s-o aud. (...) Faptul că tu taci acum înseamnă pentru mine risipă de energie. Pentru mine nu e deoarece încerc să înţeleg ce-mi spui. E foarte simplu ceea ce încerc să-ţi spun; echilibru când vine vorba de energie. Tăcerea ta asta înseamnă fără ca tu să-ţi dai seama. Ceilalţi poate că nu văd în tăcere încercarea subconştientului de a economisi energie în favoarea unei acţiuni cu adevărat importantă şi nu îi poţi condamna pentru asta. Pentru ei tăcerea ta poate înseamnă n multe alte chestii ... ei pot forma deci păreri negative până la păreri pline de admiraţie. Tot tăcerea ta îi poate elucida în final prin modul în care vor veni rezultatele acţiunilor tale. Faci sau nu economie de energie? Doreşti sau nu să-ţi foloseşti energia într-un mod cât mai corect. Asta eşti tu. Te-ai întrebat vreodată cum poţi să alergi de dimineaţă până seara târziu după rezultate pozitive pentru proiectele tale, cum de poţi să fii prezent la filmări pe toată durata acestora, cum de poţi să zâmbeşti mereu chiar dacă acum 1 minut ceva te iritase? Asta e! Economie de energie. Doar aşa poţi să fii pozitiv mereu şi crede-mă că e unul din cele mai importante aspecte. Înţeleg.

Muzică şi sunetul mi-au dat cele mai mari bătăi de cap. Pentru muzică vorbisem cu vreo 5 băieţi, fiecare dintre ei venind cu câte o variantă de tema muzicală. Nici una dintre ele nu mi-a ajuns la inimă. Începuse să-mi pară rău cu toate că vedeam filmul şi vara muzica. Dar ar fi fost păcat să nu aibă şi muzica. Unii dintre ei credeau că pot îmbunătăţii  variantele colegilor. Nu reuşeau. Cu toate că speranţele deveneau din ce în ce mai mici, n-am ezitat să întreb ori ce persoană întâlnită şi pe care o suspectăm de colaborare cu sunetele. Iar încercările au dat roade; un băiat pe care-l ştiam de când eram amândoi mici, ne luăm handycamul şi mergeam în parc şi făceam filmuleţe cu puşti ce se alegau unii pe alţii şi pe care nu cred că o să le vedeţi vreodată; cel puţin asta sper şi sunt sigur că e ceea ce şi el speră. Mă rog, ne-am văzut şi ne-am întrebat unul pe altul de viaţă aşa cum fac oamenii ce au împărţit cândva aceleaşi gânduri şi trăiri. El nu mai filmează acum şi are o trupă. Wei.. foarte cool. I-am spus de film şi s-a arătat încântat de idee şi de o posibilă colaborare. Apoi ne-am despărţit pentru că fiecare era grăbit cu treaba lui. Eu de la piaţă, el cu prietena. Apoi l-am abordat mai serios şi am stabilit o întâlnire ( asta după revelion). Ne-am văzut la un mcd şi am vorbit despre conceputul muzical al filmului. Entuziasmul său l-a ajutat să înţeleagă mai uşor ideile deoarece, cu experienţă nu destul de vastă intră-le muzici, a reuşit în doar câteva zile să compună o variantă care să se potrivească foarte bine cu acea variantă pe care o aveam eu în cap. Foarte tare. Un asemenea talent (intră-le muzicii) am mai văzut doar o dată şi l-am întâlnit din întâmplare. Acum chiar s-au legat lucrurile. Nu vroiam o temă bogată în instrumente, o orchestră digitală însă îmi doream acele note care să se aşeze pe imagine precum zăpada se aşează pe pământ; uniform. L-am felicitat pe băiat şi a semnat Muzica. Acum, coloana sonoră şi anume ceea ce nu ţine de muzică e un cu totul alt aspect al filmului şi dâre e responsabil în cea mai mare parte sunetistul şi ceea ce înregistrează el la filmare. Alex a făcut o foarte bună treabă şi e doar primul său proiect. Fără să exagerez, nu ştiu cum a reuşit, dar sunetul pe care l-a înregistrat el poate foarte bine să fie comparat cu sunetul pe care l-ar fi putut trage un student de la unatc anul doi... poate chiar trei ( dacă cel din anul trei nu prea s-a plimbat pe platoul de filmare s-au s-a plimbat la propriu :P ]). Însă, la montaj totul prinde o altă faţă. Ceea ce la filmare era foarte greu de perceput, well..aici, masa de montaj evidenţiază absolut tot. E cel mai mare critic. Trebuie să te ţii tare şi să ai foarte mare răbdare; un ping sau pong pe care nu l-ai fi putut auzi la filmare sau pe care l-ai fi putut auzi dar nu ai fi putut da stop deoarece acela e momentul din cadru despre care ştii că nu poate fi tăiat la montaj... îţi dă mari bătăi de cap. iar tu trebuie să simţi sau să calculezi momentul în care vrei să tăi să legi sunetul ... să pui muzică şi poate încă un efect..şi Jesus... nu se leagă din cauza unui ping sau pong. Dar nu-i bai. Totul are o rezolvare şi după ce te mai linişteşti puţin încerci să reiei idea şi dacă nu reuşeşti să ajungi atunci la o concluzie tot nu e bai... laşi aşa, mergi mai departe şi încerci să revii apoi la ping sau pong care nu putea să se nască decât în momentul în care unul din actori spune o foarte importantă replică. Un alt aspect al sunetul, iar... extrem de dificil este acela de egalizare a ceea ce se aude. Să existe o peliculă uniformă a sunetului. Ieri am cunoscut un băiat, George. Venise cu un scop la Videolink şi a ajuns să facă şi altceva pe lângă ceea ce trebuia să facă acolo; m-a ajutat cu sunetul. A apărut într-un mod cât se poate de miraculos şi acela a fost momentul cel mai puternic în care aveam mare nevoie de cineva care să mă ajute cu sunetul; o ureche înclinată spre aşa ceva. Am bătut palma aşa că azi eu am venit cu boxele iar el a venit cu talentul. Da, doar el a venit cu talentul că eu eram pierdut-pierdut în spaţiu. Nu mai puteam să-mi dau seama ce vroiam exact de la sunet. De fapt ştiam dar ştiam că rezultat final. El a fost mai cu picioarele pe pământ şi văzându-mă aşa... a început să ia decizii pe cont propriu, consultându-se cu mine doar atunci când într-adevăr... era nevoie să audă şi vocea mea. Cea mai dificilă secvenţa a fost prima secvenţă, cea din bucătărie ( cea mai grea secventa filmată de mine până acum... all time) şi asta pentru că a trebuie să găsim o modalitate de a elimina fâsâitul aragazului şi să punem peste un fâsâit mult mai de efect. Cred că ne-a reuşit. Sincer..eu acum nu prea am o idee clară despre sunetul din bucătărie şi asta pentru că trebuia să treacă o zi fără să mă gândesc la el ca să pot să vin cu o privire analiza proaspătă, curata asupra ceea ce trebuie analizat. Well..şi acolo, cu George, în timp ce el îşi scoate ochii cu butoanele de la final cut, ucigând sau dând viaţa sunetelor... eu începusem să mă stresez puţin despre faptul că nu avem suficient timp pe care să-l acordăm sunetului. Iar eu când mă enervez ( şi sunt foarte rare momentele istea) trebuie să fac cu totul altceva decât ceea ce a generat tensiunea sau măcar să mă îndepărtez de sursa. Singurul lucru pe care-l puteam face ( asta ca să nu-l mai încurc nici pe George) a fost să mă apuc de curăţenie. ieah... m-am apucat să şterg praf de pe aparatura de închiriat pentru filmare. Şi m-a ajutat enorm micul efort fizic. Am şters pe jos lăsând în urma doar dâre proaspete de curăţenie lipsite de tensiune şi nervişori ce nu-mi dădeau pace. Am spălat vase folosind un foarte bun detergent de vase care nu numai că lasă vasele impecabile dar aducea şi un miros proaspăt de linişte sufletească şi curăţire. Apoi am revenit la montaj cu forţe proaspete. Încă eram pe alte meleaguri dar cel puţin reuşisem să mă calmez. Înţelesesem şi care e mersul de lucru cu George care pare să fie aparte decât celelalte pe care le-am întâlnit până acu. Băiatul ista chiar ar trebui să dea la unatc. Sincer. Apoi ne-am văzut cu treaba terminată şi zâmbind unul la altul. Nu ştiu care dintre noi era mai mulţumit. Un lucru e cert. Dacă mâine o să-mi dau seama că nu-mi place nimic din ceea ce s-a lucrat azi... O VOI LUA DE LA CAPĂT. Exact Mircea, când vine vorba de montaj... o luăm de capăt dacă e nevoie. Părerea mea este că montajul da viaţă. Asta trebuie să facă!

ENERGÍE, energii, s. f. 1. Capacitate a unui sistem (fizic) de a efectua lucru mecanic în trecerea dintr-o stare în altă stare dată. 2. Forță, putere, tărie, vigoare, capacitate de a acţiona. ♦ Fermitate, hotărâre în atitudini, în acțiuni. – Din fr. énergie, lat. energia.  

Se făcea că încă eram la calculator la ora la care în mod normal se doarme pe norişori plutitori, văzându-mi de ale mele cu afişul pentru film, subtitrarea etc. Dintr-o dată, o fereastră de messenger se deschide energică scoţându-mă din vigoarea lucrului. Linkul nu mi-a mai atras atenţia cum s-ar fi întâmplat în mod normal ci a făcut-o persoană de la care venea acesta. Am abordat imediat expeditorul şi pe care nu mă pot supăra că exercită astfel de acţiuni şi anume masul. S-a întâmplat că băiatul ista să vină la filmare şi pentru că nu prea avea ce face şi asta deoarece el era responsabil de sharf iar noi am hotărât să folosim cât mai puţin acest instrument al imaginii. Aşa că a împrumutat telefonul şi căştile de la Cody şi a ascultat sau s-a jucat în acest timp. Noi ne-am apucat de treabă iar în pauzele dintre schimbările de unghi, câţiva din echipa mergeau să-i mai ţină de urât. Eu reuşisem performanta să schimb extrem de puţine vorbe cu el şi asta pentru că eram prea prins într-ale mele. Când s-a făcut ora de plecare, adică ora la care începi să-ţi faci griji serioase cu privire la posibilitatea să prinzi ultima maşină către casă, băiatul s-a hotărât să plece dându-şi seama, pe bună dreptate, că nu prea avea ce face. Noi ne-am văzut mai departe de ale noastre. Spre sfârşitul zile de filmare Cody şi-a dat seama că nu-şi mai găseşte căştile ( telefonul îl avea). Deci, de îndată ce am văzut numele sau la titlul ferestrei de mes, m-am hotărât să-l abordez. Pentru că a fost prima oară de când schimbăm vorbe cu el de după filmare, am considerat de bun simţ să-mi cer scuze că nu prea am apucat să vorbim în ziua de filmare, el nu s-a arătat supărat şi asta deoarece era foarte bucuros că a putut sta în compania unor oameni atât de cumsecade. Apoi, cu toate că îmi era foarte ciudat să-l întreb şi aveam emoţii cu privire la modul în care avea să reacţioneze, l-am întrebat de căşti. Se pare că a avut dreptate Cody când a propus să-l întrebăm şi pe el; le-a băgat în buzunar din obişnuinţă. Acasă şi-a dat seama că luase şi căştile. Şi el, ca şi mine, nu sta deloc bine la capitolul credit pe telefon. So... surpriză. găsirăm căştile. Hotăresc repede, ştiindu-mă cu programul destul de oka, (ştiind de Cody că-şi vrea căştile înapoi), să mă văd cu el ca să recuperez captură. Stabilim locul şi oră pentru aceeaşi zi; 10 dim, la gura de metrou tineretului. A lucrat de noapte atunci aşa că îmi vorbea de la servici. Ora de întâlnire, la gura de metrou, întârzii 3 minute peste ora 10. Nici urmă de băiat. Dau să-l aştept încă agitat, încă purtat de grabă avută în drum spre metrou. Zece mine. Nimic. Cincisprezece. Nimeni. Douăzeci şi hotăresc că e timpul să-mi folosesc energia ca să fac o faptă bună; să-i recuperez preţioasele căşti lui Cody. Şi mă duc spre băiat acasă. Ştiam scara blocului doar că nu eram sigur de etaj; unu sau doi. Purtasem cu el o foarte scurtă conversaţie, el la geam, eu în fata scării blocului. Ajuns la scară, cu interfonul ce nu-i mergea, nu-mi rămăsese decât să aştept să intre sau să iasă cineva (d)în scara. Şi se întâmplă, evident. O doamnă, care nu se fereşte să-mi arunce o privire suspicioasă, mă lasă să intru după câteva momente de analiza profundă interioară. În scara de bloc, la parter, administratorul ( mi se prezintă mai târziu) şi un nene cu salopetă albastră cu un bomfaier în mâna discutau aprinşi despre un subiect încă necunoscut mie dar căruia nici nu i-am dat atenţie deoarece iar mă lovise timiditatea. Şi dau să urcă pe scări la etajul unu ca să încerc uşile. Aveam doar patru uşi de încercat şi asta pentru că ştiam că stă pe partea cu faţa blocului şi deci de la opt uşi ( patru pe fiecare etaj) au rămas două patru - două de la etajul unu şi două de la etajul doi. Nice. Şi bat hotărât la prima uşa doar că administratorul era deja în capul scările la parter, rezemat de perete privindu-mă cu o agerime în ochi pe care o descoperi doar în ochii spionilor din filmele copilăriei. M-am făcut că nu-l văd şi-mi văd mai departe de ale mele. Bat mai tare că poate somnul băiatului este adânc şi eu n-am bătut drumul degeaba până aici şi cu nenea de jos de acolo care mă privea de parcă doar eu existam pe lume... cu privirea fixă a unui tigru ce-şi urmăreşte pradă, numărându-i în gând secundele rămase din viaţă.  Situaţia începuse să nu mi se mai pară în limitele normalităţii. Şi chiar aşa a fost să fie. Domnul de jos s-a hotărât să mă întrebe de viaţă până la urmă, eu ştiind deja că urma să se întâmple asta, m-am întors parcă deja pregătit pentru a-i răspunde la inevitabila întrebare. Doar că m-am grăbit şi asta pentru că părea un om ocupat, judecând în special după situaţia în care l-am găsit în scara de bloc lângă nenea cu bomfaierul. Acesta a etalat tăcerea unui om extrem de inteligent şi pregătit de viaţă: " mă, tu vrei să mă duci cu zahărelul! Tu vrei să te cred?" Wow, în gândul meu, uite un cetăţean bun, un cetăţean căruia îi pasă de semenii săi. M-am bucurat puţin pentru insistenţa şi vigilenţa să dar nu mi-a plăcut tonul şi abordarea. Vorbea serios din păcate. Acesta e omul ce e capabil să ofere din energia lui unui scop pe care el îl considera important; a-şi face bine treaba ca administrator. Jos pălăria. Pus deja în gardă, având în lista următoarele mişcări ca să-i demonstrez că mă aflam în locul şi timpul nepotrivit, iau în considerare gândurile sale şi încep să-i mai spun o dată motivul pentru care mă aflam acolo. "ba, tu începi să mă enervezi şi crede-mă... nu vrei să mă vezi nervos. Nu sta nici un băiat cu numele ăsta. Sunt administratorul şi ştiu ce vorbesc. Hai, spune repede ce cauţi aici!" Ok... lucrurile devin deja foarte serioase. Apelez la încă o armă care să mă ajute în a evidenţia posibilă ( în ochii lui) nevinovăţie şi îmi pregătesc următoarea arma;  CALMUL INDIFERENT DE REACŢIA LUI. Cobor scările gânditor dar în tăcere. Înainte de a evidenţia calmul meu trebuie să îl pregătesc pe al său. Tăcerea e cea mai bună soluţie aici. Nu spune nici el nimic. Mi-a reuşit. "Consideraţi că vă mint? Ok, mi se pare corect să suspectaţi un străin ce intră în scara fără ca măcar să folosească interfonul însă nu cred că e chiar atât de normal să-l consideraţi deja infractor, aşa cum mă consideraţi dumneavoastră." Tace. Începe să vorbească. Îmi spune încă o dată că nu locuieşte nici un băiat cu numele acesta în scara aceasta şi apoi îmi spune despre o întâmplare de pe vremea lui ceaşca despre faptul că atunci poliţistul era poliţist (sau miliţianul era poliţist), nu ca azi. Între timp, nenea cu bomfaierul îşi mai făcea apariţia în cadru din când în când, tot dând telefoane. " Nu răspunde şefu, ce fac?"  "Mai încerca!" ( zice administratorul parcă scos cu totul din povestea mea, intrat într-o cu totul altă poveste, una serioasă, fără vreun posibil sfârşit fericit). Se întoarce către mine, eu apelasem deja la arma doi, în desfăşurarea acţiunii celui de-al treilea plan născut imediat pe moment; "Deci, uite cum stăm, mie mi-ar fi foarte uşor acum să scot telefonul din buzunar ( şi chiar îl scoate) să dau telefon la poliţie şi rezolvă ei frumos problema că văd că eu nu reuşesc s-o scot la capăt." Încă am puterea să zâmbesc. Povestea cu poliţaii ce erau miliţieni pe vremea lui ceaşca nu m-a încântat prea mult şi asta pentru că infractorul ( şi acela chiar era infractor după cele povestite de administrator) fusese dus la secţie în şuturi, bătut în fiecare noapte, hrănit cu pâine uscată în cantităţi foarte mici şi apă cât să îşi dea seama după două înghiţituri că încă îi este sete. În calmul meu, văzându-l cu telefon, mi-a venit o idee ( merită încercat mai ales că nu aveam multe de făcut); mi-am zis să scot agendă, să iau numărul de telefon al băiatului şi să-l sunăm de pe telefonul lui. Eram deja înconjurat de veşnicul dosar de producţie, foi multe, cartea pe care o citesc acum şi mai aveam de scos doar agenda cu numărul de telefon. Apelasem la celelalte obiecte din ghizdan deoarece, el ştia deja că sunt filmaker, trebuia să întăresc cumva ideea iar cărţile, foile şi dosarul ar fi trebui să funcţioneze perfect. Caut concentrat numărul de telefon, şi-l găsesc. Îi dau, formează. Nenea cu bomfaierul s-a hotărât să participe şi el la spectacol. Rolurile s-au schimbat şi acum el este spionul pregătit de viaţă pentru a face faţa oricărui pericol. Doar că tipul ista mă privea şi mai insistent. Mi-am văzut de ale mele. "Are telefonul închis!" ca o concluzie hotărâtoare de sorţi. "Da, evident, a lucrat de noapte, s-a culcat şi şi-a închis telefonul" răspund eu într-un calm ce parcă îi trezeşte suspiciunea administratorului iar domnul cu bomfaierul s-a mişcat pentru prima oară evidenţiind chipul omului pentru care concluzia trasă n-are cum să fie cea greşită; şi e una negativă îmi dau eu seama. Oke, prea mult calm îmi zic în gând. Şi nici nu prea mai am la ce apela care să vină în ajutorul nevinovăţiei mele. Ca să nu se întâmple nimic, cu mişcări foarte încete, încep să-mi pun cele scoase din ghiozdan înapoi, la carte am încetinit şi mai mult mişcările. "Uite ce e ", se hotărăşte administratorul să rupă tăcerea, " în blocul ăsta a avut loc o spargere, (îl privesc serios, în ochi ca şi cum ceea ce spunea el mi s-ar fi putut întâmplat chiar mie), şi hoţii au scăpat neprinşi. Când au venit idioţii ăştia de poliţişti ( se întoarce către omul cu bomfaierul în mâna) auzi şi tu... cum să spui aşa ceva, tu că poliţist, te aştepţi de la ei să aibă o judecată mai aparte, de unde... auzi, să ne angajăm om de pază în scara de bloc. Păi noi abia avem bani să înlocuim o ială... şi, auzi şi tu cu ce idei poate să vină. ( spre sfârşit şi-a întors privirea spre mine), şi d-asta îţi zic eu... tu ai venit cu şmecherii aici la noi, da... da, nu vreau eu să vin cu prejudecăţi, în mod normal trebuia să-i  chem pe poliţişti, te luau frumos la întrebări şi rezolvau ei problema. ... nu mai zic nimic. Deci... nu vreau să te acuz aşa că vorba aia... cred că o luai de mult la fugă până acum ..." Eu dau din cap că aşa e şi vin şi eu cu o completare cam tâmpită dar trebuia să zic şi eu ceva " păi da, aşa e şi mai e chestia că hoţul nu se mai întoarce la locul crimei nici dacă-l obligă cineva, şi într-un timp atât de scurt", " eh... lasă că am văzut eu multe la viaţa mea, nu-mi zice tu mie...". Tăcere. Nu vreau să mă grăbesc s-o iau spre uşă. Pericolul pare să fie departe acum însă e bine să fiu precaut. "Da... şi ne-au furat un apometrul..." şi le-au furat minunatul apometru, motivul pentru care era el aşa suspicios, iar noul apometru pus la scurt timp după furt fusese sudat de o minte luminată, cu ţevi de o grosime foarte mare doar că şi-au dat seama că apometrul nou nu este cel potrivit aşa că trebuia schimbat iar doar că un amărât de bomfaier nu reuşeşte să-şi fără treaba cu nişte fiare atât de groase. Trebuie telefonat după un nene care are un flex. Nu se poate da de nenea care are flexul aşa că energia ce ar fi trebuit să fie folosită la eliberarea apometrului prizonier este folosită acum...  spre binele comunităţii. Foarte bine. Nimic de zis, nimic de reproşat. Chiar m-am aflat la locul şi timpul nepotrivit. Oare? Pe mine mă încântă extrem povestea asta... nu că am reuşit să readuc la viaţa poveştile lui DIVINE însă mă şi văd aşa... un mic Caragiale :). 

Proiectul "After School" a ajuns la final. Au să mai urmeze activităţi cu şi despre proiect şi dacă au să fie suficient de importante, le voi menţiona aici însă în acest moment cea mai bună decizie pentru mine este aceea de a-mi folosi energia cât mai util aşa că nu-mi rămâne de făcut decât să mă opresc din scris pe blog pentru o perioadă şi asta încă o dată pentru că trebuie să-mi împart cum trebuie energia; al doilea motiv pentru care fac asta e acela că vreau să termin scenariul de lungmetraj la care lucrez deja de peste un an şi pentru care am întrerup lucrul undeva în perioada asta a anului trecut. Doamne ajută!

Suntem la câteva opere cinematografice depărtare de Rai!

> prietenie

Merg mereu pe jos. E un gest de apreciere pentru natură, un gest ce reflectă starea mea de mulţumire şi bucurie deplină. O stare ce devine, privită din exterior, uşor exagerată. Gesturi ce par să vină de pe altă planetă, ce nu exprima sentimente concrete, omeneşti... personalizatoare. Şi totuşi pline de viaţă. În fond, doar ceea ce e plin de viaţă contează. Plin de energie, sentiment, dragoste... prietenie. Prietenia dintre tine şi viaţa. Eu privesc mereu această prietenie tot mai însetat de ea cu toate că mă simt tot mai depărtat de ea. Am ceea ce încep să nu mai am. Îmi doresc ceea ce pierd. Însă ceea ce îmi doresc voi avea mereu pentru că e ceea ce îmi doresc. O dorinţă. Dar apoi, umbră de îndoială şi dezamăgire îşi face prezenta nedorită dar nu zăboveşte mult pentru că am învăţat-o să păstreze distanţa. Am învăţat să întăresc prietenia, s-o ţin aproape lângă mine... să trăiesc prietenia. Şi totuşi au existat momente când umbra era mai deasă, mai pătrunzătoare mai puternică în dorinţa de a destrăma prietenia. Însă ce poate să întărească  o prietenie mai mult decât momentele de încercare? Acele momente în care eşti atât de pătruns în prietenie şi legat intransa că simţi că ea există si atât... iar umbra îşi face loc printre dulcile momente. Te loveşte ca să te atenţioneze că te afli aici ca să simţi prietenia, să o trăieşti şi nu ca să fie pur şi simplu.

Sunt foarte multe momente în care mă gândesc la toate acele verigi de legătură a prieteniei dintre mine şi ceilalţi şi toate acele binefaceri pe care mi le-au făcut dea lungul timpul şi în acele clipe mă simt atât de mic privind toate acestea. Simt că n-am făcut niciodată suficient, că n-am făcut niciodată tot atât de mult pe cât ei au făcut pentru mine. Sentimentul acesta creşte şi mă cuprinde, mă ia prin surprindere şi ... creşte devenind treptat o energie ce pune stăpânire pe mine încercând să mă sustragă de la energia pozitivă. Şi totuşi nu reuşeşte pentru sentimentul din care a lua naştere e acela de neputinţa într-adevăr, dar neputinţa e generată de dorinţa de a realiza. Această dorinţă de realizare e ceea ce contează. Şi tot ea e cea care dă roade. Da, sunt prieteni care au făcut enorm pentru mine. Enorm. Pe ei n-am cum să-i ajut acum. Nu am cum să le întorc bunătatea acum. Însă tot ce pot să fac este să împărtăşesc energie pozitivă cu toţi şi să-i ajut pe cât pot de mult pe aceia cărora le pot oferi şi eu ajutor. Astfel, neputinţa dispare iar ceea ce era trăit nu cu mult timp în urmă sub formă de energie înăbuşitoare, acum reuşeşte să formeze ceea ce numim dragoste pentru cei din jur. Reuşeşte să formeze înţelepciune.

Este oficial. De azi prietenia dintre mine şi cinema este şi mai strânsă. O să vorbesc altă dată mai în detaliu despre modul în care această prietenie a reuşit să se întărească şi mai mult. Acum nu pot a vizez decât la momentul în care o să aibă loc şi nunta:P. Da, am folosit bine termenul. Îmi doresc să mă însor cu cinemaul. Poate dezamăgesc câteva fete... dar pentru mine, nu poate exista o dorinţă mai frumoasă.

[Un om, calul şi câinele său mergeau pe un drum. Pe când treceau pe lângă un copac uriaş, căzu un fulger şi toţi muriră trăsniţi. Omul însă nu-şi dădu seama că părăsise lumea aceasta şi merse mai departe cu cele două animale; [...].

Drumul era foarte lung, stâncos şi abrupt, soarele puternic, ei erau năduşiţi şi foarte însetaţi. La un cot al drumului zăriră o poartă măreaţa numai din marmură, carea ducea la o piaţă pavată cu lespezi de aur, în centrul căreia ţâşnea un izvor cu apa cristalină. Drumeţul se îndrepta către omul care păzea poarta.

"Bună ziua."

"Bună ziua." răspunse paznicul.

"Ce loc e acesta, atât de frumos?"

"Aici este cerul"

"Ce minunat că am ajuns în cer, suntem atât de însetaţi"

"Poţi intra şi bea apă după pofta inimii!" şi paznicul îi arătă izvorul.

"Calul şi câinele meu sunt şi ei însetaţi"

"Îmi pare foarte rău" zise paznicul " aici nu e îngăduita intrarea animalelor"

Omul era foarte dezamăgit deoarece setea îi era foarte mare dar nu vroia să bea de unul singur; îi mulţumi paznicului şi merse mai departe. După un drum lung tot de-a lungul coastei, ajunşi la capătul puterilor, sosiră într-un loc a cărei intrare era străjuită de o poartă veche care dădea spre un drum de pământ mărginit de copaci. La umbra unuia dintre ei era tolănit un om, cu pălăria pe ochi, dormind pesemne.

"Bună ziua" zise drumeţul."

Omul moţăii din cap.

"Ne e foarte sete, mie, calului şi căţelului meu."

"E un izvor la pietrele alea." zise omul arătându-le un lac. "Puteţi bea după pofta inimii"

Omul, câinele şi calul merseră la izvor şi-şi potoliră setea. Drumeţul se întoarse ca să mulţumească.

"Întoarceţi-vă oricând doriţi." spuse omul. "

"Aşa, ca să ştiu, cum se numeşte locul acesta?"

"Cerul"

"Cerul? Păi paznicul de la poarta de marmură ne-a spus că acolo e cerul"

"Ăla nu e cerul, ăla e iadul."

Drumeţul rămase uluit; "Ar trebui să nu-i lăsaţi să vă folosească numele!O asemenea îndrumare mincinoasă poate pricinui mari încurcături!"

"Nici vorbă! la drept vorbind, ei ne fac un mare serviciu. Căci acolo trag toţi cei capabili să-şi părăsească cei mai buni prieteni..." ] (fragment din "Diavolul şi Domnişoara Prym", de Paulo Coelho)

After School se apropie cu paşi repezi de finish so... să-i ţinem pumnii!

Doamne Ajută!

Suntem la câteva opere cinematografice depărtare de Rai*.
*am mai citit si :  Supleantul, Douasprezece povestiri calatoare, Diavolul si Domnisoara Prym

Artistii sunt doar niste copii...

Filmarea de sâmbătă a decurs excelent. Conform planului. "Urmăreşte planul" spunea o carte de regie foarte cool. Aşa am făcut. În cele 3 ore până să se facă întuneric am avut timp să discut despre secvenţa cu asistentul regie, cu dp-ul şi cu actorii. Am avut timp să facem repetiţii şi să aranjăm luminile. Nu vreau să laud prea mult echipa pentru că s-ar putea spune că sunt subiectiv dar eu îi pot numi pe aceşti oameni EROI. Au rezistat cu brio celor 17 ore de filmare. Şi-au făcut datoria până în ultimul moment. Toţi.

E incredibil prin câte stări poate trece un om când se afla într-un punct maxim al existenţei sale. Acestea sunt momentele pe care le caut mereu mereu pentru că atunci sunt eu cel care poate să dea toată dragostea pentru cei din jurul său, poate să ofere toată înţelepciunea pe care o are, poată să se conecteze cu el. E un dar incredibil de mare de la Cel de Sus să poţi face ceea ce iubeşti. Să simţi că este acolo în tot ce faci. Că te dirijează să iei mereu cele mai bune decizii. Că te ajută. Ca la rându-ţi îi ajuţi pe ceilalţi în acelaşi mod. Simţi energia şi laşi totul să meargă pe calea armonioasă a drumului propriu. Să nu mai existe timpul. Am văzut în toţi ceilalţi această plăcere, această energie iar bucuria creştea şi mai mult. Eram şi mai energic şi mai sigur pe mine. Vreau să le mulţumesc mult tuturor. Nu există cuvinte. Ei şi eu ştim care poate să fie cea mai mare mulţumire. Minunat.

Am simţit primul "acţiune" până în adâncul sufletului. O altă regulă din aceeaşi carte cool spune "Ajută-i pe actori să fie simplişti" şi trebuie să recunosc că au fost doar două trei momente în care a trebuit să dirijez puţin acest aspect. Repetiţiile şi-au spus cuvântul. Au fost 4 zile de repetiţii doar eu şi Cody şi încă două zile repeţii şi cu Liliana (mama lui în film). Cătălin ( cu scenografia) a făcut o excelentă treabă până s-a tras şi ultimul cadru.

Dupa

Inainte

 Toate detaliile au fost acolo. Până în cel mai mic amănunt.Atât de multă energie şi darurile pentru ceea ce face. Experienţă pentru el a contat mai mult decât ori ce implicare bănească. Un băiat care s-a jucat cu ustensilele din bucătărie pentru a crea o idee... o artă în artă. O imagine în alta.

Sunetul, imaginea, asistent imagine, clack. Toţi au fost foarte tari. Sincer... sunt îndrăgostit de această echipă. Oricum aş continua să fac filme aşa vrea să lucrez cu ei mereu mereu.

Acu, lucrurile stau bine. Avem o variantă finală de montaj doar ca mai trebuie să facem color corection şi sound desingul.

Am fost azi în unatc să găsesc pe cineva care poate să facă un color corection. Întâlnirea dintre mine şi unatc e mereu ciudată ceea ce mă face să cred că nu o să-mi petrec prea mult timp din viaţă în clădirea aceea. Şi mă bucură gândul ăsta. Autodidact frate. 

Pe de altă parte, cineva de acolo care ar putea citi p-acilea ( ca să nu le zic aberaţii) ar spune că am ceva cu facultatea, cu unatc sau poate să creadă că nu e important ce zic eu. Dacă e prima variantă atunci se înşeală. Dacă e a doua variantă atunci are dreptate pentru că nici pentru mine nu are importanţă ce crede el sau ea. Acum serios vorbind, am auzit enorm de multe lucruri negative despre facultatea unatc. Extrem de multe. Că cei de la care am auzit debitările erau sau nu din facultate, ele veneau. Mă feresc să fac critică de ori ce fel. Nu-mi stă în caracter nici s-o fac nici să o aud. Aşa că sper că ceea ce am să spun nu are să fie luat ca şi critică de posibilul unatecist ( profesor sau student) ce are să citească p-acilea. Again... respect facultatea cu bune şi rele. Alţii n-au deloc. Mă rog. Am intrat în facultate şi ca de obicei, am aruncat un ochi pe pitoreştile holuri. M-am plimbat puţin. Am simţit emoţia de a mă afla acolo. Apoi, am întrebat un student de niscai informaţii. N-a ştiut ce să-mi răspundă. M-am mai plimbat puţin. Printre gândurile mele, plictisit deja de tot ce se afla pe pereţi, am zărit undeva la orizont, un grup de studenţi ieşiţi pe hol la o ţigară; toţi. Şi mă îndrept spre ei bucuros că cel puţin unul dintre ei are să-mi poată răspunde cu informaţii folositoare. Însă se întâmplă ceva ciudat. Parcă, într-o fracţiune de secundă, mă întorc în liceu. Exact. Liceu...şi nu ori ce clasă. Fix clasa a 9-a. Acum le pot zice puşti, nu de altă dar să mă simt şi eu bine; ei, pustii, au început să facă glume pe seama tipului de se apropia de ei. Gluma e un cuvânt frumos. Să facă mişto e mai potrivit. Ok, faci mişto de un prieten, mişto care devină glumă apoi şi toată lumea râde după ceva timp ( mai mult timp în cazul "victimei " [ cum foarte bine spune Woody Allen " Comedia e drama la trecut" {şi aici imi aduc aminte de cel de-al treilea citat din cartea cool, si poate cel mai important "Păstrează-ţi simţul umorului!" }]) dar de o persoană necunoscută nu prea te lasă obrazul să faci mişto, şi în gura mare. Am trecut pe lângă oamenii aceia ca şi cum ceea ce văzusem cu puţin timp în urmă erau doar vedenii. Doar fumul gros m-a învăluit până încă doi, trei paşi distanţă de green zone. Şi am mai mers puţin şi m-am simţit iar bine. Şi dintr-o dată m-a cuprins un sentiment de curiozitate ciudată. " Ce-ar fi să mai trec o dată p-acolo. Măcar să-i distrez şi mai bine." Chiar eram curios ce ar mai fi zis (îmi cer scuze că nu menţionez aici ce au debitat pustii dar n-o fac din respect pentru ceea ce poate însemna o facultate ... o facultate.) Şi am făcut stânga împrejur, şi iar prin fumul gros şi printre oamenii care nu erau acolo. Şi iar reacţii, altele noi. wow. Sincer, sincer, aş mai fi trecut o dată dar mă aflam acolo cu un cu totul alt scop şi nu acela de a distra oameni necunoscuţi. Şi mi-am văzut mai departe de drum bucuros că de data asta... am adus un aport voit atmosferei de distracţie de printre pustii ce nu se aflau acolo. În drum spre etajul 3 mi-am zis că artiştii sunt doar nişte copii ... ca să motivez totuşi (măcar pentru mine) atitudinea puştilor ce nu se aflau acolo. Poate că am zis de prea multe ori "ce nu se aflau acolo" şi ca să nu creez confuzie... ei chiar erau acolo. Buuuun, şi totuşi, s-a mai născut o întrebare; care este sursa unei astfel de atitudini. Eu în nici un caz, altfel... să mă ierte Dumnezeu. mă rog, deci, întrebându-mă de sursa... am ajuns ( nu zic la ce etaj din respect iar pentru instituţie) în faţa unei uşi ( ceva legat de multimedia). Am bătut frumos la uşă şi am intrat. Înăuntru, un tânăr şi o doamnă vorbeau într-o atmosferă călduţă. Spun "Bună ziua" într-un mod foarte timid ( o timiditate ce mă învăluie câteodată de nu ştiu ce e cu ea şi o las să treacă prin mine) băiatul da respectuos din cap, însă ( aici e aici) doamna zice " La revedere" pe un ton extrem de serios. Cu 80 de mii de km pe oră, mintea mea a început să se învârtă în 15 mii de direcţii şi primul lucru pe care l-am gândit a fost acela legat de sursa." iată şi sursa" apoi, mi-am dat seama că trebuie să-mi controlez mimica aşa că am forţat un şi mai rapid zâmbet şi mă prezint. "Mă numesc şi sunt realizatorul... (etc)" la care doamnă.. " Ooo...stai că s-a prezentat!" şi forţează şi ea un zâmbet. Gen, băiatul ăsta gândeşte atât de încet încât sigur trebuie să-l dau pe uşă afară din prima însă stai că poate zice ceva, cine ştie. Şi ca să vezi, chiar am zis... m-am prezentat. I-am contrazis aşteptările ei cu privire la inteligenţa mea, ei, doamnei profesor care are atât de multă experienţă cu tinerii că primul lucru pe care-l poate face e să-i nege inteligenta unui tanar pe care nu-l cunoaste. Ok. Sunt prea dur. O să încerc să gândesc altfel. Deci, (oke, simt că e nevoie să repet, nu m-am supărat pe doamnă, nu am nimic cu facultate dar chiar mă distrează astfel de atitudini, acum, la vârsta asta şi DOAMNE, TE ROG MULT, AJUTĂ-MĂ SĂ MĂ SIMT DISTRAT FAŢĂ DE ASTFEL DE ATITUDINI ŞI OAMENI ŞI LA 80 DE ANI DACĂ-I APUC) bat la uşă, deschid uşor, dau bună ziua, sunt trimis la plimbare cu cea mai serioasă atitudine, forţez un zâmbet, mă prezint. O iau altfel; doamnă, având experienţa cu copiii, a considerat de când am intrat pe uşă ca sunt un copil şi de asemenea a mai considerat că mă poate trimite la plimbare ca să vadă reacţia mea, cea a unui copil care n-are experienţa de viaţă. Când a văzut că reacţia copilului este destul de mătură, a înţeles că băiatul din faţa lui poate că e un copil puţin mai mare şi a decis că poate să ducă discuţia la un nivel mai ridicat. Şi aşa a făcut. Chiar m-a tratat ca pe un om serios. Hehe. Acu, al doilea scenariu nu prea sta în picioare din punctul meu de vedere şi asta pentru că barba mi-a a ajuns la o mărime destul de semnificativă ca să nu-mi dai între 24 şi 28 de ani, poate chiar 30. Nu mă mai ajuta barbă? ( app, barba o am deoarece sâmbătă o să filmez pentru un serial şi o să am nevoie de ea) Dar nici nu e să mă ajute. Ea e pur şi simplu. Mă rog. Într-adevăr, discuţia chiar a decurs la un nivel matur. Doamna m-a trimis cu un etaj mai jos unde am dat peste o doamnă care a ştiut cum să trateze copilul de mine ( cu seriozitate) şi m-a ajutat şi ea la rându-i trimiţându-mă la subsol. La subsol am cunoscut o frumoasă fată ( nu dau nici numele mic pentru unatcul e MIC) şi care m-a ajutat şi ea cu un număr de telefon. Tipa a fost extrem de politicoasă şi înţelegătoare, a treia persoană din unatc al cărei profesionalism l-am putut asocia cu puţinele la număr persoane pe care le admir pentru profesionalismul lor (out of unatc). Ce-i drept, m-am ţinut departe de facultate după examen ( asta referitor la numarul de profesionisti intalniti in unatc). Mă rog, toată experienţa asta mi-a mai demonstrat o dată că artiştii sunt doar nişte copii. Că sunt copii obraznici, fără personalitate, înţelepciune şi cred că lista poate continua atunci clar nu e vina lor. Clar. Toţi avem de învăţat de la viaţă. Indiferent cine suntem. Eu clar am învăţat de aici multe lucruri.

 

 Suntem la câteva opere cinematografice depărtare de Rai*

 *Am mai citit si : Lanterna magica

Manipulat

Mă aflu în imposibilitatea înţelegerii momentului suprem al existenţei ca existenţă. Totul se răstoarnă peste mine şi timp de câteva momente timpul încetează să mai existe. Simt prezenţa mea în exteriorul meu. E momentul în care privesc în sus şi comunic cu El si- L rog să readucă înţelegerea prezentului deoarece cel mai adânc loc al minţii mele înţelege importanţa supremă a prezentului. Nu a trecutului nici a viitorului; a prezentului. El îmi zâmbeşte mereu înţelept şi mă lasă să lupt cu exteriorul interiorului meu care devine plumburiu şi greu, strivind uşor eul. Are dreptate. Lupta e a mea. Şi spun STOP şi iar îmi simt prezenţa în exteriorul meu. Apă ce mă înconjoară în timp ce stau lângă mine. Aud melodia inimii. Melodia îmi spune să mă întorc. O fac ruşinat de îndoială avută asupra trecutului şi viitorului. O secundă. 

Un prieten a intrat pe mess şi primul lucru pe care mi l-a zis a fost " am aflat că sunt uşor manipulabil." Şi eu i-am spus că toţi suntem aşa. Toţi suntem manipulaţi mai mult sau mai puţin. Ştiu că are dreptate chiar dacă nu ştiu situaţia pentru care s-a lăsat manipulat. Ideea e că fără să ştii ... manipulat cam esti mereu şi te laşi purtat de acea forţă. Sau că nu te laşi manipulat ştiind că nu vrei să fii manipulat. Grave sunt situaţiile în care devii manipulat ştiind că nu vrei să te laşi influenţat. Trebuie să conştientizezi că te afli în prezenţa unei forţe şi că trebuie să faci ceva ca să te eliberezi şi o faci poate că nu în modul cel mai adecvat; dai drumul unui animal şi nervii pun stăpânire pe tine. Sau din contră... reacţia ta e calmă. Doar că lupta se ţine la un nivel mintal şi nu unul fizic (de ori ce fel). Mintea ta e obligată, pe nepusă masă, să creeze o forţă egală sau mai mare decât cea a manipulantului. Şi asta se întâmplă fără ca tu să-ţi dai seama. În exterior atitudinea ta e vulcanică sau din contră... liniştită ca apa unui lac. Însă atitudinea vulcanică, ori simularea ei sau apă calmă nu reprezintă nici măcar un foarte mic procent din forţa ce a luat naştere în interiorul tău şi care lupta cu tot ce poate ca să se opună forţei manipulatorului şi deci... nu influenţează câtuşi de puţin spre bine poziţia ta de posibil manipulat. Dacă te poţi face scăpat de manipulant asta se datorează numai datorită forţei tale manipulatoare care s-a trezit în interiorul tău; o combinaţie de ambiţie, intelect dezvoltat, înţelepciune şi energie. Da, forţa manipulatoare exista şi-n interiorul tău şi cu siguranţă te-ai folosit de ea de nenumărate ori. Ai ştiut sau nu, ea era acolo; în situaţii ce i-au ajutat pe ceilalţi sau nu, te-au ajutat pe tine sau nu. Acum ştii de ea şi tot ce poţi face este să dezvolţi acele virtuţi ale interiorului ca la rându-ţi s-o foloseşti în binele tău şi al celor din jurul tău. În sprijinul unei cauze sau a unei idei. Sau poate că într-o zi... în sprijinul omenirii. Însă... întotdeauna trebuie să ştii că te poţi lăsa manipulat pentru aceleaşi cauze pozitive. Conştientizeaz-o. 

Ultima oară când am privit în oglindă, am văzut un băiat trecut peste încă un an pământean. Băiatul s-a strâmbat la mine, a ridicat o sprânceană, şi-a arătat dinţii, a scos limba, s-a uitat la mine într-o parte, şi-a pus mâna în păr, şi-a atins nasul. Eu am râs de toate acestea; buzele lui, sprâncenele, părul şi aluniţă de pe obrazul drept. Mi-a dezvăluit un tip sigur pe el, un tip gata oricând de fapte măreţe. Şi totuşi, râdeam de el în sinea mea. Tipul ăsta? Atât de mic? Atât de slab.. atât de... Chiar dacă ochelarii lui sunt mari, par să nu compenseze cu ceva; "spune-mi ceva inteligent! Te rog! Ori ce! Vreau să te aud... să te simt. Cine eşti? De ce exişti o bucată de materie dintr-o mare de materie? (...) Dacă ai fii licean cu siguranţă ai sta în ultima banca sau sigur ai sta într-o bancă singur. Şi cineva ar dori să se apropie de tine dar singurul mod prin care ar considera că poate să-ţi atragă atenţia ar fi să facă mişto de tine. Tu n-ai ştii de glumă, nu că te-ai crede o zeitate însă ai considera modul său de abordare ca fiind grotesc, primitiv şi i-ai întoarce şi spatele pe care nu-l întorci până la urmă. Ai tace. Te-ai uita. I-ai spune ceva fara să apuci să-ţi dai seama că poate spui ceva greşit. Te-ai afla într-o continuă tăcere. Tăcut în lumea ta, ai considera că lumea eşti tu şi ceea ce există în interiorul tău. Te-ai uita la ceilalţi şi ai învăţa de la ei cum să nu fii. Şi ţi-ar reuşi. N-ai putea să te bucuri de reuşita ta deoarece exteriorul te-ar arăta cu degetul de prea multe ori ca fiind o umplutură şi de prea puţine ori te-ar lăuda şi nici când te-ar lăuda nu te-ai putea bucura de laudă deoarece... dorind să rămâi tu , ai refuza să te laşi prada energiei exterioare ce devorează şi dizolvă densitatea virtuţilor câştigate cu greu până în acel moment. Timpul ar trece şi tu o dată cu el prin lume. Te-ai afla într-o zi în faţa oglinzii şi ai râde de tine pentru că acesta e cel mai sănătos mod prin care tu ţi-ai putea demonstra că eşti mulţumit de tot ceea ce eşti. Fizic şi sufleteşte. Însă, în acelaşi timp, ţi-ai da seama că înţelepciunea maximă se câştigă foarte greu şi că mai ai enorm de multe de învăţat. " Îmi ridic uşor mâna pe care o privesc în fiecare zi, de la vârful degetului până în podul palmei, linia vieţii şi încheietura. O lipesc de mâna lui şi simt ceva rece. Mult prea rece. El... nu, nu e el rece. Nu el este rece. Nu mâna lui e rece. Oglinda e rece. 

Am trecut prin multe experienţe de când a început noul an. Pot spune că acest an a început plin de aventură. Însă, nu mai simt frica. Mă las manipulat de mine. Eu mă manipulez pe mine. Când eram mai mic opuneam rezistenţă. Acum pot trece prin mine şi toată aventura mea; anul a început cu gândul că e posibil să simt ce însemna viaţa de homeless prin Bucureşti. Fie. M-au ajutat câţiva prieteni. Mulţumesc. Apoi dragul de Mihai ( actorul ce interpretează personajul principal) s-a îmbolnăvit. Deciziile au trebuit să vină rapid şi să fie bune. Sănătatea lui Mihai e cel mai important aspect. Însă eu eram înconjurat de un aer negativ. Primul meu tasc a fost să mă eliberez de stresul şi tensiunea ce mă înconjurau. Am făcut asta relativ repede. Nu îmi foloseam mie, proiectului şi nici celorlalţi din echipa să mă las condus de depresie. În două zile mi-am recăpătat zâmbetul. Apoi, am putut accepta că nu mai poate juca în film. Secvenţă din bucătărie n-a ieşit deloc cum am vrut şi ne-am dat seama la montaj că trebuie refilmata. În acelaşi timp, diferiţi prieteni au început să-mi spună că scenariul e plat, că filmul nu se susţine singur în momentul ăsta. M-am bucurat atunci că am ştiut cum să mă descotorosesc de stres şi tensiune pentru că am luat cea mai bună decizie; am rescris secvenţa ce trebuia refilmata. Din vreo 40 de păreri doar 3 păreri au punctat posibile aspecte negative ale noii secvenţe. Vă mulţumesc mult pentru păreri. Am ţinut cont de toate. Apoi, l-am ajutat şi pe Mihai, cum am putut, să-şi revină deoarece se simţea vinovat de faptul că nu mai putem filma cu el. Sub nici o formă nu l-am vrut supărat pe ceva legat de proiect; nu e vina lui că s-a îmbolnăvit. Nu e vina nimănui. El să se facă bine.... asta e tot ceea ce contează. Am analizat situaţia la rece şi soluţia a venit/ m-a lovit mai degrabă; casting. Refilmat tot ce am filmat cu Mihai. N-a fost deloc o decizie îmbucurătoare însă... tot ce era nevoie aş fi făcut pentru a salva proiectul. Aşa că am început să caut actori. După vreo două zile, m-am văzut cu Cody în parc ( aşa cum am făcut cu toţi membrii echipei şi cu actorii - discuţii prin parc mai întâi de toate [ nimic mai armonios şi liniştitor]) Am vorbit despre şcoală, profesori, ţigări, film în general, proiect, prieteni (...). La un moment dat a scos din buzunar cinci acadele şi m-a întrebat dacă vreau... să aleg. :)) Cât de tare a putut să fie situaţia. La gura de metrou, doi tipi cu acadele în gura îşi strâng mâna puternic şi-şi iau la revedere. Intre timp, mi-am dat seama de o noua structura a filmului, modificare din montaj (despre care o sa vorbesc la timpul potrivit) Castingul video; acelaşi Cody, cu emoţii, acadele şi ambiţie plus enorm de multă răbdare. Două lumini mari ( de o mie), o lumină foarte mică, test pentru video asist şi un sony foarte performant căruia i se pot schimba lentilele. Iulian veşnic obosit, veşnic sărind peste oboseala şi autodepasindu-se în profesionalism, Răbdător şi Critic. Cody s-a încălzit abia spre sfârşit. E talentat. Încă o acadea. Au urmat repetiţiile Actriţă ce interpretează personajul mamei este foarte prinsă la teatru. Încerc cu toată forţa mea să obţin o întâlnire între Cody şi Mihaela ca să putem repeta însă momentan, la repetiţii tot eu sunt şi mama; nu ştiu cât de mari sunt roadele în străduinţa mea de a reda vocea unei mame, într-o situaţie ca cea din scenariu însă Cody nu spune nimic despre mama din faţa lui aşa că.. continui să mă chinui. Şi rezultatele vin într-adevăr. Se pare că îl ajut. Mă bucur. El se descurcă foarte bine. Acadele. E bine ca mai repetă şi acasă singur. Am programat ultima zi de filmare pentru 22 ian. Între timp, lucrăm şi la generic şi subtitrare. Despre muzica o să vorbesc altă dată :).

Noul an vine cu schimbări. So, o să încerc o restructurare a informaţiei pe blog. Postările au să mai aibă 2 noi linkuri; o carte recomandată (3 cand o sa pun si link cartre ce citesc în acest moment) plus un film recomandat. Evident că mottoul rămâne acelaşi însă, diferite cuvinte din motto vor face trimitere către cartea, filmul sau melodia ce m-au inspirat pe mine de-a lungul timpului. Dând click le veţi descoperi pe toate. Raiul insoteste cartea pe care o citesc acum.

Doamne-ajută! Îţi mulţumesc Doamne pentru patul în care pot pune capul jos, mâncarea din fiecare zi, sănătatea şi energia şi ca în fiecare zi pot să-ţi mulţumesc pentru toate acestea.

Suntem la câteva opere cinematografice depărtare de Rai.