In 2000, Russell Crowe primeste oscarul pentru rolul din Gladiator, ca fiind cel mai bun actor. Un an mai tarziu e nominalizat la aceasi categorie, de data asta interpretand rolul de geniu care, geniu existand cu adevarat, in 1994 primeste si el un alt premiu de talie mondiala: este vorba de matematicianul american John Nash. Premiul Nobel deci. Iar Crowe realizeaza un rol memorabil intradevar. Probabil rolul pentru care ar fi trebuit defapt sa primeasca oscarul. Decernarea premiului Nobel din 1994 apare narat si-n filmul din 2001, in cafeneaua din facultatea in care preda el, moment despre care unii spun ca defapt n-a avut loc cu adevarat insa ce mai conteaza daca a avut loc sau nu de indata ce acest act pre-ceremonial inobileaza cateva din cele mai puternice sentimente si trairi existente pe marele ecran. Iar acest moment... si ajungem inapoi la intamplarea mea.
In 2007 am deschis un cineclub impreuna cu A. Capatoiu (am mai scris despre in cateva articole din trecut), cu numele de Lumiere Cineclub. Eu eram coordonatorul si cu experienta castigata de pe urma foarte epuizantului proiect de scurtmetraj realizat in liceu (7 luni de munca), predam si un curs despre Productia de Film Independent. Lucrurile s-au dezvoltat frumos si in scurt timp apoi, erau suficinti membri cat sa se simta nitel de inghesuiala in sala de sedinte primita cu bunavointa din partea biroului managerial al jobului (cinemagia.ro,) pe care-l aveam atunci; ni s-a alaturat un student UNATC (la Imagine) care a inceput sa ne predea Analiza Imaginii de Film si un student la Psihologie pentru lectiile de Actorie. Cand se putea, printre picaturi, eu si studentul unatecist predam si regie de film. Toti erau incantati si se lucra cu spor astfel ca intr-o zi au simtit sa-mi multumeasca pentru efortul si dedicarea mea daruite cineclubului si au ales sa-mi multumeasca... dandu-mi premiul Nobel - imitand secventa din filmul regizat de Ron Howard. Totul frumos doar ca eu nu vazusem inca filmul atunci asa ca pe mine ma incercau cu totul alt gen de emotii decat cele pe care le reda Crowe in film. Pur si simplu nu intelegeam de ce-mi pun membrii cineclubului creioanele lor pe masa. Am zambit apoi si mi-am zis ca e vreun exercitiu de actorie. Apoi m-a cuprins un val de tensiune crezand ca vor sa-si bata joc de mine. Trebuie sa recunosc ca acest gand nu m-a parasit usor. Unul dintre ei imi explica frumos, calm faptul ca tocmai am primit premiul Nobel si apoi o colega imi multumeste in numele tuturor pentru dedicarea pe care o ofer cineclubului. Pentru mine era doar munca. Eram foarte obosit si cativa ani mai tarziu am realizat ca in acele momente, in interiorul meu se instala prima din celele doua foarte puternice depresii. Nu am stiut sa apreciez momentul cu adevarat. M-am bucurat dar totul a trecut repede, ca si cum n-ar fi existat. Bucuria de a lucra ne-a repus pe traiectoria nostra de cineclubisti. In seara aceia, in drum spre casa, Capatoiu imi povesteste despre film si implicit secventa insa doar dupa vreo doi sau trei ani de la moment am reusit sa vad filmul. Vazand secventa, eram cu atat mai incarcat de emotii. Mi-a parut foarte rau ca nu vazusem filmul cand ar fi trebuit. Imi imaginam ca as fi reactionat cu adevarat recunoscator fata de moment.
In urma cu o saptamana m-am inscris la cursurile de Perfectionare si Autodezvoltare unde ni se explica legile aplicate in campul muncii aici si ce reguli trebuiesc urmate. Cursul e important si atarna greu la CV. Cel putin asta spune profesorul nostru, Mick. Cursurile incep la ora 9 am si se incheie la 3 pm sau 4 pm si tin trei zile. Sunt trei poloneze, doi cehi (el si ea, cuplu), un francez si trei romani (ieri eram 4, azi n-a mai venit, el, profesor de geografie). Deci trei romani - eu, un el M. si o ea P (cuplu). Toti prietenosi la prima vedere in afara de el-ceh care-mi arunca priviri reci, impietrite din cand in cand. Ieri am ajuns primul, lafel si azi. Ieri, cand s-au facut prezentarile, ceilalti 3 romani si restul cursantilor... au intarziat toti. Si nu 5-10 minute, douazeci, unii chiar si treizeci de minute. Asa ca au ratat prezentarile. Insa eu am putut deduce dupa nume faptul ca erau romani si am stat in banca mea; am continuat sa vorbesc in limba engleza fara sa scot niciun cuvant in romana. Astazi, Mick mi-a inmanat marcarul si m-a lasat la conducerea unui exercitiu simplu. Ne explica despre ce e vorba si ce e de facut accept si apoi Mick iese pe usa. Imi readuc aminte de clipele petrecute in spatele catedrei cineclubiste si incep rezolvarea exercitiului; primul lucru avut in cap e acela de a reusi a-i mobiliza pe toti, a-i face pe toti sa se implice. Realizez repede ca stagiul de implicare pentru inceput e infim. Cu exeptia unor foarte mici interventii din partea uneia dintre poloneze, doar romanca noastra, P., se implica (de punctat iar ca ea nu stie ca sunt roman si eu). Raspunsurile ei insa sunt foarte foarte simple asa ca folosindu-ma de acest aspect, pe care l-am vazut ca pe o sansa, i-am aprobat raspunsul insa am cautat sa primesc si altfel de raspunsuri, mai puternice, prin asta, incercand sa-i fac si pe ceilalti sa se implice, sa vina cu raspunsuri. Am reusit sa-i mobiliz nitel si in cateva clipe am putut obtine inaintarea in rezolvarea exercitiului. Bineinteles, P. continua sa fie extrem de activa, insa iar, cu raspunsuri simple motiv pentru care eram iar nevoit sa caut altele, de la ceilalti participanti. Apoi izbugneste. In secunda unu, fara sa se isterizeze, subliniind frustrare la nivel profesionist, ma acuza de faptul ca ii resping toate raspunsurile si ca am ceva cu ea. Atunci imi dau seama ca aceasta atitudine a ei a plecat de la faptul ca, stiindu-se romanca, are impresia ca e pusa la colt de un cetatean, venit la cursuri ca si ea, din eu stiu ce tara, si care e pusa la colt pentru ca e romanca de acest cetatean care, a venit la cursuri ca si ea. Zambesc cu bunatate si-i explic faptul ca nu am nimic cu ea iar motivul pentru care ii resping (unele) raspunsurile e acela ca doresc ca toata lumea sa se implice. Atat. Nu a fost nevoie sa-i mai spun nimic in plus ca se linisteste in secunda unu. Continui cu rezolvarea exercitiului si reusim sa-l ducem la finalizare cu cateva momente inainte de intoarcerea profesorului. Acesta arunca o privire la exercitiu, se arata entuziasmat de rezolvare; nu am cautat doar sa ofer un raspuns, am incercat sa aduc un raspuns complet (rotund, cum ii se mai zice). M-am bucurat. Apoi luaram pauza de masa. Tipul ceh inca imi arunca priviri impietrite. Incerc sa nu ma holbez spre el incercand sa-i inteleg interiorul. Imi dau seama ca e inofensiv. Aparent. Dupa pauza de masa, se discuta mai pe larg rezolvarea exercitiului. Aflu ca s-au facut si ceva greseli. Apoi reluam desfasurarea cursurilor. La un moment dat profesorul priveste spre cartea de langa mine (Confidentul, de Helene Gremillon) si ma intreaba daca pronunta bine cuvantul "confidentul". Il corectez. Apoi remarca faptul ca semana cu limba engleza, eu aprob apoi profesorul ii implica si pe ceilalti doi romani, P. si M. in discutie si astfel... toata sala afla ca ei nu erau singurii romani de acolo. P. ma priveste de parca vede o fantoma. Dupa cateva clipe, toti incep sa rada, inclusiv P., M, si uimitor, chiar si Cehul care pentru prima oara isi despietrifica privirea. Profesorul subliniaza in gluma faptul ca s-a mai clarificat ceva in timpul cursului sau. Se rade. Apoi reflectez la moment. Cehul ma priveste calm acum. P. a aflat ca nu avea cum sa am ceva cu ea pentru ca era romanca. Ma mai uit din cand in cand la ea si o vad ca ma priveste zambind. Ii privesc pe toti cu simtirea si realizez ca ceva in aer s-a limpezit, ca aerul e usor si e placut. E luminat. Daca ar fi stiut P. inca de la inceput ca eram roman... . Eu am continuat sa stau in banca mea si sa nu port nicio conversatie cu ea/el. Din pacate, atunci cand ma apuca starile de non-socializarea, nu mai am scapare. La final, inainte de a iesi pe usa, P. imi arunca o privire fugitiv. Ar fi vrut sa ma abordeze. Dar n-o face. Pleaca. Profesorul incepe sa-si stranga foile. Ma duc sa dau mana cu el si sa-i multumesc. Acesta da din cap zambind. Francezul ma asteapta. Vroiam sa mai trag nitel de timp ca sa ies singur pe usa dar francezul insista iar eu nu primesc nicio idee de la divinitate de a trage de timp asa ca pornesc spre usa impreuna cu el. Afara, dau s-o iau intr-o alta directie (desi aveam drum comun) dar acesta ma opreste si intr-o engleza extrem de stricata (m-am rugat in timpul cursului ca Dumnezeu sa aiba grija de el cat sta aici in Anglia datorita englezei lui de nivel incredibil de scazut), imi multumeste pentru ca l-am ajutat la cursuri. Ii fac cu ochiul, imi face si el cu ochiul si ne indepartam unul de celalalt.
In urma cu o saptamana m-am inscris la cursurile de Perfectionare si Autodezvoltare unde ni se explica legile aplicate in campul muncii aici si ce reguli trebuiesc urmate. Cursul e important si atarna greu la CV. Cel putin asta spune profesorul nostru, Mick. Cursurile incep la ora 9 am si se incheie la 3 pm sau 4 pm si tin trei zile. Sunt trei poloneze, doi cehi (el si ea, cuplu), un francez si trei romani (ieri eram 4, azi n-a mai venit, el, profesor de geografie). Deci trei romani - eu, un el M. si o ea P (cuplu). Toti prietenosi la prima vedere in afara de el-ceh care-mi arunca priviri reci, impietrite din cand in cand. Ieri am ajuns primul, lafel si azi. Ieri, cand s-au facut prezentarile, ceilalti 3 romani si restul cursantilor... au intarziat toti. Si nu 5-10 minute, douazeci, unii chiar si treizeci de minute. Asa ca au ratat prezentarile. Insa eu am putut deduce dupa nume faptul ca erau romani si am stat in banca mea; am continuat sa vorbesc in limba engleza fara sa scot niciun cuvant in romana. Astazi, Mick mi-a inmanat marcarul si m-a lasat la conducerea unui exercitiu simplu. Ne explica despre ce e vorba si ce e de facut accept si apoi Mick iese pe usa. Imi readuc aminte de clipele petrecute in spatele catedrei cineclubiste si incep rezolvarea exercitiului; primul lucru avut in cap e acela de a reusi a-i mobiliza pe toti, a-i face pe toti sa se implice. Realizez repede ca stagiul de implicare pentru inceput e infim. Cu exeptia unor foarte mici interventii din partea uneia dintre poloneze, doar romanca noastra, P., se implica (de punctat iar ca ea nu stie ca sunt roman si eu). Raspunsurile ei insa sunt foarte foarte simple asa ca folosindu-ma de acest aspect, pe care l-am vazut ca pe o sansa, i-am aprobat raspunsul insa am cautat sa primesc si altfel de raspunsuri, mai puternice, prin asta, incercand sa-i fac si pe ceilalti sa se implice, sa vina cu raspunsuri. Am reusit sa-i mobiliz nitel si in cateva clipe am putut obtine inaintarea in rezolvarea exercitiului. Bineinteles, P. continua sa fie extrem de activa, insa iar, cu raspunsuri simple motiv pentru care eram iar nevoit sa caut altele, de la ceilalti participanti. Apoi izbugneste. In secunda unu, fara sa se isterizeze, subliniind frustrare la nivel profesionist, ma acuza de faptul ca ii resping toate raspunsurile si ca am ceva cu ea. Atunci imi dau seama ca aceasta atitudine a ei a plecat de la faptul ca, stiindu-se romanca, are impresia ca e pusa la colt de un cetatean, venit la cursuri ca si ea, din eu stiu ce tara, si care e pusa la colt pentru ca e romanca de acest cetatean care, a venit la cursuri ca si ea. Zambesc cu bunatate si-i explic faptul ca nu am nimic cu ea iar motivul pentru care ii resping (unele) raspunsurile e acela ca doresc ca toata lumea sa se implice. Atat. Nu a fost nevoie sa-i mai spun nimic in plus ca se linisteste in secunda unu. Continui cu rezolvarea exercitiului si reusim sa-l ducem la finalizare cu cateva momente inainte de intoarcerea profesorului. Acesta arunca o privire la exercitiu, se arata entuziasmat de rezolvare; nu am cautat doar sa ofer un raspuns, am incercat sa aduc un raspuns complet (rotund, cum ii se mai zice). M-am bucurat. Apoi luaram pauza de masa. Tipul ceh inca imi arunca priviri impietrite. Incerc sa nu ma holbez spre el incercand sa-i inteleg interiorul. Imi dau seama ca e inofensiv. Aparent. Dupa pauza de masa, se discuta mai pe larg rezolvarea exercitiului. Aflu ca s-au facut si ceva greseli. Apoi reluam desfasurarea cursurilor. La un moment dat profesorul priveste spre cartea de langa mine (Confidentul, de Helene Gremillon) si ma intreaba daca pronunta bine cuvantul "confidentul". Il corectez. Apoi remarca faptul ca semana cu limba engleza, eu aprob apoi profesorul ii implica si pe ceilalti doi romani, P. si M. in discutie si astfel... toata sala afla ca ei nu erau singurii romani de acolo. P. ma priveste de parca vede o fantoma. Dupa cateva clipe, toti incep sa rada, inclusiv P., M, si uimitor, chiar si Cehul care pentru prima oara isi despietrifica privirea. Profesorul subliniaza in gluma faptul ca s-a mai clarificat ceva in timpul cursului sau. Se rade. Apoi reflectez la moment. Cehul ma priveste calm acum. P. a aflat ca nu avea cum sa am ceva cu ea pentru ca era romanca. Ma mai uit din cand in cand la ea si o vad ca ma priveste zambind. Ii privesc pe toti cu simtirea si realizez ca ceva in aer s-a limpezit, ca aerul e usor si e placut. E luminat. Daca ar fi stiut P. inca de la inceput ca eram roman... . Eu am continuat sa stau in banca mea si sa nu port nicio conversatie cu ea/el. Din pacate, atunci cand ma apuca starile de non-socializarea, nu mai am scapare. La final, inainte de a iesi pe usa, P. imi arunca o privire fugitiv. Ar fi vrut sa ma abordeze. Dar n-o face. Pleaca. Profesorul incepe sa-si stranga foile. Ma duc sa dau mana cu el si sa-i multumesc. Acesta da din cap zambind. Francezul ma asteapta. Vroiam sa mai trag nitel de timp ca sa ies singur pe usa dar francezul insista iar eu nu primesc nicio idee de la divinitate de a trage de timp asa ca pornesc spre usa impreuna cu el. Afara, dau s-o iau intr-o alta directie (desi aveam drum comun) dar acesta ma opreste si intr-o engleza extrem de stricata (m-am rugat in timpul cursului ca Dumnezeu sa aiba grija de el cat sta aici in Anglia datorita englezei lui de nivel incredibil de scazut), imi multumeste pentru ca l-am ajutat la cursuri. Ii fac cu ochiul, imi face si el cu ochiul si ne indepartam unul de celalalt.
 |
| John Nash, interpretat de Rossell Crowe |
 |
| John Nash, geniul |
 |
| John Nash are 86 de ani acum si traieste in America. |
