Temple Film

Timp de două zile am avut probleme serioase cu internetul.

Luni nu a fost o zi prea grozavă orişicum; cu excepţia unui telefon primit din partea www.tv6.ro. Dar o să vorbesc despre telefon la momentul potrivit.

Ziua de marţi a fost mai plină. De dimineaţă m-am întâlnit cu Cortea, actor. Am vorbit despre personajul Vladimir. Cortea-l va interpreta pe Vladimir. Nu ştie rusa dar nu vede o problemă în a învăţa replicile.

Apoi, m-am văzut cu Adi (actorul) pentru a discuta despre telefonul ce l-am primit luni.

Imediat după, a urmat cea mai importantă întâlnire pe ziua de azi; întâlnirea cu primul producător - d-l Dan Badea ce deţine Temple Film (am vorbit la telefon şi cu d-l Cristian Comeaga şi i-a plăcut foarte mult scenariul însa acum este prins cu proiecte de lungmetraj dar nu vede imposibilă o viitoare colaborare); N-am avut emoţii însa trebuie să recunosc că excesul de entuziasm o cam luase pe arătură; discuţia a decurs foarte bine. I-am dat scenariul să-l citească. Doamne Ajută!

Suntem la câteva opere cinematografice departare de Rai!

Parteneri: Ei, Ei, Ei, Ei si El

... si repetitii

Te-ai întrebat de ce faci acest film? Evident că m-am întrebat, încă de la început. Există un proces, mai mulţi paşi pe care artistul îi face înainte de a se apuca de treabă. Întrebări ce privesc conceptul, ideea, temă, mesajul, funcţionează? Este puternic (scenariul), Spune cu adevărat ceva? Îl simţi? Trebuie să treci prin toţi aceşti pasi dar cel mai important pas pe care trebuie să-l faci este să pui marea întrebare: de ce? De ce trebuie să fac eu filmul ăsta acum. Este adevărat că un scenariu este un dar divin (din punctul meu de vedere) dar nu trebuie să mă mint pe mine plecând de la un astfel de context; ideea chiar trebuie să fie foarte bună. Acest 'de ce' e diferit faţă de orice altă întrebare cu privire la scenariu (structură, conţinut etc). E cea mai puternică dintre întrebări şi trebuie să-ţi răspunzi cât se poate de sincer. "Pentru că simt că a trecut un secol de când am filmat ultima oară ceva (citeşte a filma ceva cu adevărat important pentru mine)!" iar acesta nu e un răspuns. Poate să mai treacă un secol. Important e să ai ideea! "Pentru că eu cred că e cea mai bună idee a mea de până acum!" Păi tu crezi asta însă ceilalţi ce spun? Deci, scenariu ajunge pe mâinile câtorva camarezi din domeniu în a căror părere (obiectivă ) ai încredere. Ok, au confirmat şi ei ceea ce ai simţit tu. Foarte bine. Dar e suficient? Ok, o spun altfel. Poţi să faci un astfel de film? M-ai mai întrebat asta odată, la început, remeber? Îţi răspund ca la început: există un singur obstacol peste care un om poate să dea şi acela e ambiţia. Dacă nu ai ambiţie şi dorinţa de a progresa, poţi să rămâi în urmă fără să-ţi dai seama că eşti în urmă. Poţi să rămâi în urmă fără să-ţi dai seama că puteai să fii unde trebuie, acest unde trebuie ca urmare a perseverenţei, cand iti asumi un risc,  cand poti sa 'go for it!' Adică... a fi vizionar? Da, a fi vizionar. Şi apoi, ceea ce există în interiorul tău. Poţi să te asculţi? O fac mereu! Deci... poţi să faci un film ca acesta. Pot să fac ceea ce-mi spune interiorul meu că pot să fac. Interesant ce-mi spui... Dacă interiorul tău îţi zice că e bine să mănânci pietre, sau că e normal că omori gândaci. Interiorul meu este cel mai pur loc care poate să existe pe acest pământ. Interiorul tuturor oamenilor e aşa. Interiorul nu-mi poate spune astfel de lucruri. Mintea poate s-o facă ... ca rezultat al unor experienţe de viaţă (educaţie, întâmplări personale etc) însă, faptul că mi-am lăsat interiorul să preia mereu controlul m-a făcut nu numai să înţeleg situaţiile dar să iau şi cele mai bune decizii cu privire la acestea. Dar ne-am abătut; uite, ca să răspund pe scurt; când am scris scenariul m-am gândit ce simte fiecare personaj în parte când face ceea ce face, mi-am dat seama care este  motoraşul gândirii pentru fiecare şi l-am înţeles pe fiecare în parte. Mi-am dat seama cum poate să existe o astfel de situaţie, într-un astfel de moment. Deci poţi. Îmi este greu şi încă o să-mi fie, nu neg. Dar şi asta face parte din frumos. Dacă e greu înseamnă că îmi fac treaba cum trebuie. Dacă trebuie să dai mai mult şi tu nu-ţi dai seama? Se întâmplă ceea ce trebuie să se întâmple. Adică dacă dai mai puţin poţi să te justifici spunând că se intamlpla ceea ce trebuie să se întâmple şi gata? Eu vreau să fiu foarte bun. Cel mai bun. În condiţiile astea, afirmaţia ta cade. Bun. Şi apoi mai e ceva. Dragostea. Există şi dragostea. Ingredientul final? Esenţial! Ok...deci suntem în vârful muntelui. Da. Trebuie să coborâm. Spre ce? Încredere în sine! Am încredere în mine. Stai puţin. Ai încredere în tine? Pe mine nu mă încălzeşte cu nimic ca tu ai încredere în tine. În momentul în care porneşti pe un drum, indiferent care este acela, este nevoie să ştii că ai luat o decizie. Când ştii că la baza sta o decizie, ştii că ceea ce te-a mânat este chiar ambiţia ta, este chiar cel mai adânc punct al interiorului tău, ceea ce eşti tu! Ambiţia şi perseverenţa merg împreună pe drumul pe care l-ai apucat. La un momentdat devine mai greu şi apoi mai greu  şi revii la decizie. În momentul ăla, pui la îndoială tot ce eşti tu. Exact în momentul ăla. Poţi să pierzi controlul foarte uşor aşa. E bine să eviţi să te întorci la decizie, este nevoie deci, să ai încredere în tine. Şi da... trebuie să Ai încredere în mine! şi tu. După încredere în sine urmează: mintea limpede, ţine cu tine simţul umorului oriunde mergi şi fi-le alături în tot ce faci. Bun, deci faci acest film pentru ca simti si stii toate acestea. Trebuie sa recunosc, se intampla multe acolo, in interior. E viaţa!

Sâmbătă m-am întâlnit doar cu Muntenita ca să discutăm despre personaj pe scenariu. Devine dince în ce mai interesant să lucrez cu Muntenita. Învăţ multe de la el. Şi e un tip foarte calm.

Duminică am făcut modificări în scenariu, cele ce au apărut în timp ce discutăm cu actorii - separat sau la repetiţii.

Doamne Ajută.

Suntem la câteva opere cinematografice depărtare de Rai!  

Cu noi: Ei, Ei, Ei, Ei si El

Pe drum

Ce menţine unită o echipă? Îs banii sau e entuziasmul? E timpul său decizia? Pasiunea sau plăcerea? Acţiunea? Drumul? Iertarea? Răbdarea? Ce anume? Cred că e rezultatul. Dar e cale lungă până la rezultat. Nu e nimic, parcurgi calea. Cum? N-am nimic. Ai scenariul. Ai forţa. Ai dăruirea. Dar ele nu se văd mereu. Nici nu trebuie. Păi atunci... ce anume e? Priveşte înainte. Nu pot să văd...e prea departe. Mai bine stau aici, în prezent. E bine şi aşa. Şi ce vezi aici? Nu pot să mă uit de multe ori. De ce? E frica? Sunt eu singur. Nu există o altă cale! Vrei să existe? Câteodată da! Câteodată. Nu eşti singur. Ştiu! Atunci ce e ce simţi? Greutatea. Exact! Şi e normal. Ce nu-ţi place? Să fiu privit. Când? Când nu ştiu că nu ştiu. Şi ce faci atunci? Îmi dau seama. Imediat? Nu. Trece timp. Cât? Nu mult. Şi ce nu ştii? Că îmi e greu. Deci ei văd! Cred că da. Şi ce fac? Îmi spun. Ce? Că îmi e greu. Cum? Mă imită. Ce imită? Pe mine cel fără de experienţă? E normal? Câteodată da. Pentru că ştii? Deoarece conştientizez. Ce? Cum să mă corectez. Deci ai nevoie să conştientizezi? Am nevoie să fac ce trebuie mereu. Asta nu se poate întâmpla. De ce? Pentru că totul este experienţă şi lecţii. Da. Deci... ce anume menţine echipa unită? Nimic. Nimic? Există echipa? Există? Sunt oameni care vor să facă un film. Oameni care urmăresc aceeaşi dorinţa. Decizia încă există chiar şi pe drum înspre finalitate.

Am trimis foarte multe mail-uri azi. M-am dus la sediul raiffeisen în căutare de fonduri. Foarte interesantă clădirea lor. Nu-mi mai puteam lua ochii de la lifturi. Designeuri incredibile.

După masă m-am întâlnit cu o foarte bună prietenă, Elena Pâslaru. Mi-a dat foarte multe sfaturi despre modul în care să-i abordez pe cei cărora le voi prezenta proiectul în speranţa unui ajutor. I-am explica că sunt artist. Nu ştiu cum să vorbesc ca un om de afaceri. Trebuie să joc mereu un rol când fac asta şi e clar că nu sunt foarte bun. Ea se ocupă cu astfel de lucruri şi ştie despre ce vorbeşte aşa că... i-am ascultat sfaturile atent. Nu e important să ştii să faci asta ci e important să fii sincer. Pentru a fii sincer nu trebuie să te străduieşti. Este adevărat că sunt gesturi pe care nu le pot face şi este clar că vârsta mea şi mai ales mentalitatea nu le-a înţeles pe deplin. Nu vreau să intru într-o astfel de lume unde trebuie să joci în rol mereu ca să nu trădezi gesturi. Dar nu cred că joacă nimeni niciun rol. Sunt doar eu, cel cu o viziune aparte asupra lucrurilor.

Pe seară am făcut repetiţii cu Adi (Mihai) şi cu Munteniţa. Încep să se lege lucrurile.

Suntem la câteva opere cinematografice depărtare de Rai. 

Cu noi: Ei, Ei, Ei, Ei si El

Linda si Carla

Consider că un scenariu de film ( sau operă de artă în general [ mai ales când vine vorba de echipă]) este un dar divin. Un dar pe care toţi cei implicaţi îl primesc. Nu este darul celui ce-l scrie. Este darul tuturor celor ce dau puţin din ce au pentru că totul să iasă bine. Pe ideea asta, am clădit echipa scurtmetrajului. Toţi sunt tineri ambiţioşi ce doresc să se afirme. Iar eu nu sunt un coordonator, nu sunt omul ce vorbeşte despre ceea ce are fiecare de făcut dar sunt acel cineva care transforma ideile într-un tot unitar; sunt acel cineva ce simte laolaltă cu ceilalţi un puls care trebuie să dea viaţă şi care parcurge acelaşi drum spre realizare, spre rezultatul final. Îmi doresc de la acest film să atingă acea coardă sensibilă ce nu multe filme romaneşti au atins-o, (şi nu pentru că e ceva ce nu mulţi au făcut)dar pentru că inima mea îmi spune că în această direcţie trebuie să merg; acea fereastră ( imagine) clara ce priveşte o întâmplare, o întâmplare ce dezvăluie o poveste interesantă şi captivantă, construită din elemente plăcute sufletului, ce are puterea să te facă să râzi sau să te identifici cu drama personajului, o dramă ce nu se întâlneşte în viaţa de zi cu zi dar pe care o poţi înţelege. Acel film pentru care vii la cinema pentru că vrei să te distrezi, să simţi că ai intrat într-o altă lume, o lume cu totul nouă şi în acelaşi timp să rămâi cu picioarele pe pământ. Povestea să prindă viaţă în inimile privitorilor. Astfel, poarta devine mintea iar ochii si urechile devin cheile. 

De dimineaţă am fost cu directorul de imagine la Academia Romana ca să vedem casa ce se afla în curtea academiei. Am văzut azi şi restul casei (data trecută nu erau de găsit cheile de la lacăte) şi singura încăpere ce (aproape că) a îndeplinit condiţiile pentru proiectul nostru a fost cea din demisol. După o analiză amănunţită făcută încăperii, am început să discut cu Adi despre modificările ce trebuiesc făcute;  si sunt foarte multe modificări; în primul rând trebuie curăţat un perete de mucegai, apoi pus parchet, apoi montat un perete fals, înlocuit geamurile sparte, mobila ce trebuie adusă; dar sunt prea multe modificări de făcut. Ca să nu mai menţionez ţânţarii ce ne-au asaltat. Mai caut şi-n altă parte. Nu vreau să aduc echipa într-un loc atât de ostil.

Mergând pe Dacia înspre Romană, am dat peste Aşezământul I.C. Brătianu ce apartine Muzeului Literaturii Române, care arăta foarte bine. Directorul muzeului s-a arătat binevoitor şi deschis subiectului doar că, la rândul său, aprobarea trebuie s-o primească de sus. Am lăsat un dosar de prezentare şi voi reveni luni.

Apoi m-am dus la bibliotecă ca să îmi iau cărţile din camera de lucru; rafturile bibliotecii erau aproape goale şi  cutiile, pline ochi de cărţi, formau grămezi-grămezi peste tot.

Pe seară am făcut o plimbare prin parc împreună cu sora mea (chiar aveam nevoie să mai ieşim şi noi că n-am prea mai ieşit de ceva vreme ) în căutarea câinelui de care am nevoie pentru filmări. Foarte mulţi câini extrem de drăgălaşi şi am observat că majoritatea oamenilor preferă câinii de talie mică sau foarte mică; ne-am împrietenit, după lungi căutări, cu Carla, un minunat labrador şi cu Linda, hascki cu un ochi de culoare maro şi unul albastru deschis; minunaţi. Stăpânii s-au arătat extrem de încântaţi de propunere aşa că am şi bătut laba. O să programez şi castingul foarte curând. Vreau totuşi să mai găsesc vreo 2 -3 căţei ca să mă asigur că fac cea mai bună alegere deoarece, într-adevăr, rolul pentru câine a fost conceput astfel încât să nu fiu nevoit să aduc un câine special dresat pentru filmări, dar câinele tot trebuie să aibă un anumit comportament când sunt multe persoane în jurul său şi cel mai important... să fie cuminţel, ca să stea la cadru. :)

Suntem la câteva opere cinematografice depărtare de Rai.

Cu noi: Ei, Ei, Ei, Ei si El

Treisprezece pagini

Aceasta este pagina cu numărul 13. Pagina aniversară. E o întreagă poveste, ce se învârte în jurul acestei cifre, cu privire la scenariu pe care l-am scris. Totul a început în ziua 13 a lunii mai. Până atunci era doar dorinţa de a scrie. O dorinţă arzătoare, lăuntrică şi vulcanică de a filma. Una din multele mele febre de a pune mâna pe cameră şi a filma. Orice. Dar nu puteam. Aveam nevoie de o idee.Aveam nevoie de un scenariu. Unul foarte bun. Apoi am găsit ideea; o uşă. (de la un prieten regizor căruia îi sunt pe deplin recunoscător pentru toate lecţiile ce mi le-a dat) Totul a pornit de la o uşă. Ce se afla dincolo de (o) uşa misterioasă. Cine se afla? Deci, până la această dată aveam ideea. Dar nu aveam scenariul. De la idee până la scenariu îs paşi de uriaş de făcut. Şi deci nu puteam filma şi ... în dată de 13 a lunii mai am avut o durere de măsea îngrozitoare; am făcut febră şi puterile-mi erau slabe. Nu m-am putut duce nici la servici. Când m-am dus la dentist, acesta a rămas masca. "Pur şi simplu nu avea cum să se întâmple, E imposibil!". Nu prea mă interesa ceea ce nu se putea întâmpla ci ceea ce se putea face pentru a nu mai simţi durerea. Evident că am plecat de acolo cu aceeaşi durere. Seara, cu monstruoasa durere ce încă se ţinea puternic de mine, mi-am pus marea întrebare: De ce? Şi m-am tot gândit... şi m-am tot gândit, aşa cu durerile ce le aveam. Şi apoi, înlăcrimat, mi-am dat seama; pe 13 mai murise bunicul meu. Dumnezeul să-l ierte! (...). În alţi ani mergeam la cimitir sau la biserică. Dar în acea zi urma să nu se întâmple nimic pentru că nu-mi făcusem niciun plan. Nu din cauza lui am avut durerea de măsea. Din cauza mea; eu eram cel care nu s-a simţit. *** Am petrecut foarte foarte multe seri cu bunicul meu vorbind despre tot ce se putea vorbi. Practic, a fost ca un al patrulea părinte pentru mine (Dumnezeu este primul). Când mi-am dat seama, am început să plâng. Mi-am adus aminte de tot. Când îl povesteam despre filme îmi răspunde pe un ton extrem de serios "Nişte minciuni domnule! Minciuni!" ( când îmi spunea el asta, nu ştiam replica lui Haneke "Film is 24 lies per second at the service of truth, or at the service of the attempt to find the truth.") dar în seara aceea am ştiut-o şi mi-am adus aminte de ea, apoi brusc, ca lovit de o cometă , dorinţa de a filma şi de a scrie a revenit şi încă de 10 ori mai puternică. Pur şi simplu aproape că nu mai simţeam durerea provocată de măsea. Mi-am zis că trebuie să scriu. Ce? Uşa! Cum? Bunicul a fost în război! Apoi mi-am adus aminte că i-am promis că într-o zi îi voi dedica un film. Si mi-am adus aminte de multele povesti pe care mi le-a spus el despre ww2. Una era legată şi de doi evrei.- Nu mai ştiu exact povestea spusă de el -dar nu conta. Aveam de unde porni. M-am ridicat din pat şi slăbit cum eram, m-am aşezat la calculator şi am scris scenariul care o să devină film acum. După zeci de scenarii încercate până atunci, zeci de idei, zeci de subiecte... acesta a fost ( şi rămâne) singurul scenariu ce m-a motivat 100% ca să-l filmez. Decizie. Bătălia a luat sfârşit şi bucuria ce m-a cuprinse nu poate fi măsurată. Am un scenariu pe care să-l filmez. A fost şi rămâne incredibil. Divin. La mulţi ani celui de-al 13-lea mesaj şi celor Treisprezece pagini pe care le are scenariul. Doamne Ajută!

Acum pe seara, m-am întors pe jos spre casă, de la lecţiile de limba rusă, împreună cu Adi, actorul de interpretează personajul principal, pentru a-i vorbi despre personaj. După discuţia despre personaj, am purtat o foarte interesantă discuţie despre viaţă şi esenţa vieţii. Am rămas extrem de uimit, încă de la o vârstă atât de mică, viaţa a hotărât să-i vorbească precum o face unui adult. Însă viaţa are metodele ei, iar cei ce pot înţelege demersul sunt demni de progresul cel mai divin, cel pe care Dumnezeul îl veghează mereu-mereu. M-am bucurat foarte tare că am putut vorbi cu cineva astfel de idei şi mă bucură fiecare secundă pe care mi-o acorda Dumnezeu (chiar zilele trecute a trecut pe la mine un prieten cu care nu mă mai văzusem de mai bine de un an, un prieten din liceu ce a avut nevoie să discutăm aceleaşi idei filozofice) pentru a descoperi şi mai mult sufletul uman, de a mă descoperi pe mine. Fericirea e cea care păzeşte aceste suflete descoperitoare, de înţelepciune întrebătoare. Îţi mulţumesc Doamne cu toată inima! Îţi mulţumesc pentru tot! Îţi mulţumesc pentru acest scenariu!

După masă m-am întâlnit cu un actor ce-l poate interpreta pe Vladimir. Nu poate să dea proba pentru că trebuie să plece din oraş.

Trebuia să mă duc la biblioteca dar am fost încurcat de un eveniment legat tot de un posibil Vladimir. Trebuie să-mi eliberez camera de lucru pe care biblioteca mi-a pus-o la dispoziţie. Se schimbă parchetul şi trebuie eliberat totul.

Iar pe seară am fost la repetiţii pentru limba rusă, cu Lili. Lili are două fetiţe super super scumpe. Îmi pare rău că nu mai ştiu să distrez copiii precum o făceam când eram mai mic. Dar tot o să mă mai străduiesc. Să te poţi strâmba ca un copil, să poţi să te joci precum se joacă el, împreună cu el... este un mare dar de la Dumnezeu. Cel mai fericit lucru din seara asta; am făcut un bebe de doar 2 luni să zâmbească. *** Limba rusă e foarte grea. Dar nu cred că e mai grea decât limba germană. Azi am rescris o replică ( alta) pentru a o face să sune bine în limba rusă. Subtitrarea are să fie după replică originală, care există în scenariu, pentru că aşa sună bine pentru noi, in limba romana.

Doamne Ajută!

Suntem la câteva opere cinematografice depărtare de Rai!

Cu noi: Ei, Ei, Ei si Ei

Azi

Azi de dimineaţă am fost la TVR. Este evident că nu am trecut de poarta de securitate. Trebuia să trimit mail. 

După masă m-am văzut cu un tip Răzvan, sound designer. Am discutat despre proiect şi o posibilă colaborare. Mi-a arătat şi un dvd-portofolio. Interesant; nu am putut ajunge la o înţelegere în final.

Pe seară am mers la repetiţii. Repetiţiile de azi au decurs bine. Mă îngrijorează foarte puţin faptul că actorii sunt de teatru (şi ştim cu toţii că actoria de teatru e cu totul diferită faţă de cea de film) dar încrederea pe care o am (în ei) e cu mult mai mare.

Suntem la cateva opere cinematografice departare de Rai.

Cu noi: Ei, Ei, Ei si Ei.

Camera de tortura

Întotdeauna devine mai greu (înainte să devină mai bine). Sau, întotdeauna se întâmplă şi ceva aiurea. Dacă toate merg cum trebuie, începi să-ţi spui întrebări. "Oare totul merge atât de bine sau mă mint pe mine?" şi în momentul în care te minţi pe tine... clar ceva naşpa se întâmplă sau o să se întâmple. Dar când acel ceva surprinzător, dar nu plăcut, apare, începi să-ţi dai seama exact unde te afli şi cum evoluează lucrurile. Când acel ceva aiurea îţi spune că se întâmplă ceea ce ar trebui să se întâmple ( că orişicum se întâmplă ceea ce ar trebuie să se întâmple) atunci acel ceva naşpa poţi să-l iei ca pe un minus în marea de plusuri care orisicum o devina un plus deci, il iei ca atare. Urmează întrebarea magică "De ce?" şi răspunsul, cu greu, dar care vine. Vladimir este şi a fost de la început un personaj greu de găsit. Sunt prea multe cerinţe; trebuie să cunoască limba rusă, să fie blond, să fie mai solid(înalt), să aibă ochii verzi sau albaştrii - e clar, vorbim despre un actor profesionist. [Au fost patru actori de genul ăsta cu care am stat de vorbă şi fiecare dintre ei a refuzat să intre în proiect. De ce? Pentru că e proiect independent, pentru că nu există o certitudine a faptului că lucrurile au să iasă în final. Da, ok. Nici eu nu ştiu ce să fie în final. Cunoaşte cineva viitorul? Sau nu, s-o iau  altfel; ştia Spielberg ( cu toată experienţa lui) că (ultimul) Indiana Jones o să iasă cum a ieşit? Clar nu! Nimeni nu ştie viitorul.] Când am dat de acest Vladimir, am crezut că mi-a pus Dumnezeu mana în cap; tipul juca bine, asculta şi respecta indicaţiile sau le îmbunătăţea şi venea cu idei. Când am vrut să mă văd cu el ca să lucrăm pe scenariu ( personaj) aşa cum am făcut cu toţi ceilalţi n-a mai fost de găsit. Pur şi simplu nu mai puteam da de el; avea telefonul închis, prietenul lui nu l-a găsit acasă. Câteva zile bune n-a dat niciun semn. Îs un tip cu foarte multă răbdare aşa că atunci când am dat de el nu vroiam să ştiu decât că e bine şi că n-a păţit ceva, urmând ca mai apoi să mă clarific cu privire la aparenta neseriozitate. Şi într-adevăr, tipul chiar a avut probleme. O să folosesc o scară pentru agrava gravitatea situaţiei lui, de la 1 la 10(1= nesemnificativ şi 10=extrem de grav). El are un 9 solid. Deci, e un tip complicat. Proiectul de film e foarte sensibil. Un singur om poate da totul peste cap. A trebuit să mă văd cu Vladimir şi să-i explic situaţia şi anume faptul că nu mai putem colabora. Azi m-am văzut cu el după foarte mult timp. M-a şocat aşa cum a făcut-o şi la telefon.

"Uite, mă aflu într-o situaţie extrem de dificilă şi crede-mă că nu-mi este deloc uşor să iau o decizie dar trebuie s-o fac. O fac în primul rând spre binele tău şi apoi în binele proiectului; din acest moment nu mai putem colabora. Sunt mult prea multe lucruri în viaţa ta ce necesită o rezolvare urgenţă şi rolul într-un film independent nu poate decât să-ţi îngreuneze misiunea de a te repune pe picioare. Te-ar stresa mai mult decât este nevoie."  Îmi răspunde după o scurtă pauză.

"Da, înţeleg. Ai dreptate. Doar că îmi doream foarte mult rolul ăsta. Îmi doream să joc!"

"Ştiu şi ai arătat-o de fiecare dată. Mi-ai plăcut foarte mult însă în acest moment, nu există nicio certitudine a faptului că proiectul nu te ţine pe loc din a-ţi rezolva problemele. Şi e faptul că am nevoie de cineva care poate să pună proiectul undeva pe planul doi său maxim trei.. În cazul tău, proiectul deja se află undeva jos de tot şi nu e pentru că tu ţi-ai propus asta şi e la fel de clar că nu este vina ta."

Apoi am mai vorbit puţin despre lucruri personale şi despre faptul că rămânem prieteni, că pe mine m-ar bucura mult să colaborăm pentru proiecte viitoare şi că totul o să fie bine. 

De puţine ori ma gasesc în momente ca cel din seara asta când pot să vorbesc cu cineva exact aceleaşi lucruri pe care şi eu le gândesc; după ce am terminat proba de machiaj, Munteniţa a mai rămas la casa studenţilor iar eu şi Claudia am mai stat la o vorbă afară. Am discutat pe scurt lucruri foarte interesante precum prietenia, tristeţea, oamenii open minded. Discuţii ce m-au ajutat să înţeleg şi mai mult ideea de suflet uman şi evoluţia sa; există nivele peste care sufletul uman trebuie să treacă. Sunt lecţii pe care viaţa ţi le pregăteşte şi peste care treci cu uşurinţă. Lecţiile grele vin pe nepregătite şi deci nu suntem pregătiţi pentru ele de multe ori. Interesant e faptul că lecţiile anterioare te pregătesc şi pentru cele ce vor urma. Ei, aceste lecţii pentru care nu suntem pregătiţi în totalitate pot provoca şi suferinţa pentru a ne face să înţelegem, a ne atrage atenţia că lucrurile au devenit mai grele, că s-au complicat şi că trebuie să acordăm mai multă atenţie. Şi apoi, mai e starea de depresie. Sunt (cred) trei faze: supărare, tristeţe, şi sau depresie (sper că n-am sărit vreo fază). În starea de depresie lucrurile sunt foarte grave. Sunt lecţii foarte importante din urma peste care am sărit şi cărora nu le-am dat suficientă importanta. Aceste lecţii trebuiesc recuperate şi, în funcţie de durata de analiză a lecţiei, depresia durează mai mult sau mai puţin. În faza de analiza suntem obligaţi să intrăm în camera noastră (camera interiorului nostru), care devine 'camera de tortură', şi ni se arata cine suntem, ce nu putem , ce e rău la noi, ce trebuie reparat. Camera asta de tortură doare foarte tare.In ea intram deoarece exteriorul vine in ajutorul interiorului adica se intampla ceva aiurea (rau) in exterior (provocat de ceva, cineva din exterior) si dintr-o data, viata devine un calvar. Când o persoană se afla în camera de tortură, poti sa-i zici de câte ori vrei să iasă; n-o s-o poată face decât atunci când a înţeles ce avea ea de înţeles. Cu toţi ne-am aflat acolo ce-l puţin odată în viaţă. Analizaţi bine. Acceptaţi şi analizaţi. 

M-am văzut cu Mihai şi cu Claudia (make-up artistul) ca să facem probe de machiaj pentru înaintarea în vârsta a lui Mihai pentru rol. Totul a ieşit foarte bine.

Am fost la Academia Romana ca să vorbesc despre locaţia din Caciulati. N-au vrut să semneze un contract de colaborare fără bănuţi pentru că există legi iar locaţia din Caciulati e patrimoniu naţional. Dar poate mai lasa la preţ. M-am mai învârtit prin curte pacolo şi am găsit încă două case părăsite şi dărăpănate. Una din ele e perfectă pentru filmare. Au zis că acolo nu există nicio restricţie doar că tot trebuie să dăm nişte bănuţi căci, curtea are nevoie de bănuţi ca să fie îngrijită; vedem. 

Suntem la cateva opere cinematografice departare de Rai.

Cu noi: Ei, Ei, Ei si Ei.